Publicat în Revista de Suspans, nr 13, octombrie 2013 cu titlul Dumnezeu există
Cu un titlu atât de melodramatic, dacă nu ar fi avut pe copertă numele lui Brian Keene (una dintre recentele şi entuziasmantele descoperiri în horror-ul contemporan) şi imaginea amintind de coperţile Cannibal Corpse a unui nefericit zburând mutilat printr-un parbriz, atunci cu siguranţă nu i-ar fi venit vreodată rândul. Nici acum, nici mai târziu. Dar Keene este genul de autor horor/splattergore/completaţi categoria potrivită care are ce este bun din cinematografia de groază tip B: te face să mai vrei un titlu, şi încă unul, şi altul. De ce nu, genul de scriitor pe care vrei să-l citeşti integral, revenind la unele texte. Pentru că tocmai aceasta atmosferă terifiantă şi stilul alert, cinematografic, presărat cu scene sângeroase şi şocante, mă fac să nu mă plictisesc. Totul la Keene este mişcare, acţiune. Take the Long Way Home este o nuvelă, tipărită cândva demult şi repede epuizată, iar un exemplar al ediţiei princeps ajunge la nişte „scoruri” un pic prea ridicate. Chiar excesiv. Păcat, pentru că este o povestire reuşită, putea fi chiar baza unui roman care să rivalizeze cu seria „zombi” sau cu seria „viermilor gigantici”, şi merită citită de cât mai multă lume. Poate fi chiar un titlu potrivit pentru introducerea în „lumea lui Brian Keene în trei titluri sau mai puţine”. Bine aţi venit în Labirint. În versiune Kindle.
Spre deosebire de alte dintre cărţile sale, aici nu mai avem nici zombi reveniţi misterios la pseudo-viaţă şi gata să sfâşie tot, nici ploi infernale, nici alte creaturi. Aici, patru prieteni merg înapoi spre casă, pe autostradă, în aceeaşi maşină, pălăvrăgind aşa cum fac patru bărbaţi care se cunosc de ceva vreme. Între vulgar şi prietenesc. Un sunet ca de trâmbiţă gigantică se aude şi, când îşi revin, mai sunt doar trei. Unul a murit deja în maşină, cu o ţeavă înfiptă în ţeastă. Tot drumul este presărat de maşini de toate mărcile, unele lovite, altele intacte, mame care îşi strigă disperate copiii, bărbaţi gata să se încaiere cu oricine, cadavre, oameni de toate culorile şi vârstele în stare de şoc. Cuvântul de ordine este „atentat terorist”. 9/11 repetat, de această dată cu ceva arme biologice. Până când cei prezenţi încep să îşi dea seama că unii dintre ei au dispărut pur şi simplu. Copii, femei, bătrâni. Nu au murit, nu există urme de sânge, nu există cadavre. E ca şi când nu ar fi existat vreodată. Iar Steve, Charlie şi Frank, supravieţuitorii, încep să se întrebe unde sunt cei care nu mai sunt. Şi dacă au plecat undeva, atunci unde?
De această dată Brian Keene porneşte de la un puternic mit, să-i spunem, din imaginarul mai multor confesiuni creştine: Răpirea creştinilor. Odată cu sunetul trâmbiţei îngerului, cei aleşi sunt luaţi de pe Pământ, pentru a fi izbăviţi de suferinţele Apocalipsei. Dumnezeu Îşi cheamă aleşii. Numai că Steve, Charlie şi Frank nu se numără printre ei. Cei buni au fost salvaţi, cei insuficient de buni şi poate nu tocmai răi au rămas aici, şi de acum, aşa cum înţelege eroul principal, Steve (întreaga nuvelă este scrisă la persoana întâi), urmează celelalte trâmbiţe. Şi finalul. Care nu va fi tocmai plăcut sau uşor, mai ales pentru cei mulţi rămaşi în urmă. Cât de fundamentată dogmatic este ideea Răpirii e o altă problemă, una pe care Keene nu o abordează. Pur şi simplu, în acest moment şi în această realitate Răpirea a avut loc.
Spre deosebire de alte dintre cărţile sale, aici nu mai avem nici zombi reveniţi misterios la pseudo-viaţă şi gata să sfâşie tot, nici ploi infernale, nici alte creaturi. Aici, patru prieteni merg înapoi spre casă, pe autostradă, în aceeaşi maşină, pălăvrăgind aşa cum fac patru bărbaţi care se cunosc de ceva vreme. Între vulgar şi prietenesc. Un sunet ca de trâmbiţă gigantică se aude şi, când îşi revin, mai sunt doar trei. Unul a murit deja în maşină, cu o ţeavă înfiptă în ţeastă. Tot drumul este presărat de maşini de toate mărcile, unele lovite, altele intacte, mame care îşi strigă disperate copiii, bărbaţi gata să se încaiere cu oricine, cadavre, oameni de toate culorile şi vârstele în stare de şoc. Cuvântul de ordine este „atentat terorist”. 9/11 repetat, de această dată cu ceva arme biologice. Până când cei prezenţi încep să îşi dea seama că unii dintre ei au dispărut pur şi simplu. Copii, femei, bătrâni. Nu au murit, nu există urme de sânge, nu există cadavre. E ca şi când nu ar fi existat vreodată. Iar Steve, Charlie şi Frank, supravieţuitorii, încep să se întrebe unde sunt cei care nu mai sunt. Şi dacă au plecat undeva, atunci unde?
De această dată Brian Keene porneşte de la un puternic mit, să-i spunem, din imaginarul mai multor confesiuni creştine: Răpirea creştinilor. Odată cu sunetul trâmbiţei îngerului, cei aleşi sunt luaţi de pe Pământ, pentru a fi izbăviţi de suferinţele Apocalipsei. Dumnezeu Îşi cheamă aleşii. Numai că Steve, Charlie şi Frank nu se numără printre ei. Cei buni au fost salvaţi, cei insuficient de buni şi poate nu tocmai răi au rămas aici, şi de acum, aşa cum înţelege eroul principal, Steve (întreaga nuvelă este scrisă la persoana întâi), urmează celelalte trâmbiţe. Şi finalul. Care nu va fi tocmai plăcut sau uşor, mai ales pentru cei mulţi rămaşi în urmă. Cât de fundamentată dogmatic este ideea Răpirii e o altă problemă, una pe care Keene nu o abordează. Pur şi simplu, în acest moment şi în această realitate Răpirea a avut loc.
Cei plecaţi sunt altundeva, poate în Rai. Şi chiar pentru cei indiferenţi ideea că totul nu a fost un mit, o poveste, o ameninţare perpetuă, este cumplit de greu de suportat, aşa cum îşi dă seama şi Steve. Să nu crezi cu adevărat, să nu-ţi pese, să găseşti mereu altceva mai interesant, iar Răpirea să aibă loc. Şocul. Momentul în care îţi dai seama că ceea ce îţi părea doar propagandă religioasă, doar un alt mit printre miile de mituri care te înconjoară (televizorul, succesul, averea, sexualitatea, publicitatea) este adevărul. Singurul. Iar Steve nu îşi mai doreşte decât să ajungă acasă, unde poate îl aşteaptă soţia sa. Chiar dacă nu este ales şi singurul său ajutor se va dovedi un straniu înger s-ar putea ca şi pentru cei care nu au fost „răpiţi” să mai existe o speranţă. Deşi, după cum Steve înţelege, şansele sunt mici. Iar pe drumul lung spre casă, în doar câteva ore, vede cum întreaga civilizaţie, acea spoială de legi şi cutume, interdicţii şi mistere se prăbuşeşte. Oamenii ucid, fură, jefuiesc, violează, se distrug unul pe altul într-o sarabandă a libertăţii totale, o supravieţuire a celui mai puternic, convingerea că odată venită Apocalipsa totul devine permis. Totul în jurul său este infern, pentru că lumea în care a ajuns după urletul trâmbiţei este Infernul. Iar Steve, ca personajul lui Michael Douglas în Falling Down, nu îşi doreşte decât să ajungă acasă.
Ca de fiecare dată Keene reuşeşte să convingă, să te prindă, să obţină acea mult dorită „suspension of disbelief”, idealul pentru orice scriitor de ficţiune. Eroii nuvelei nu sunt super-eroi, nu sunt profeţi ai unei noi religii, nici măcar nu sunt supravieţuitori care vor reuşi în stil Rambo să reziste în Cumplita Lume Nouă până la final. Steve şi prietenii săi, la fel cu cei care se întâlnesc (inclusiv un preot care şi-a dedicat întreaga viaţă Bisericii şi acum nu a fost „chemat”), sunt oameni obişnuiţi, cifre statistice, fiinţe din carne şi jeans puse în faţa unei realităţi cumplite căreia trebuie să îi facă faţă într-un fel sau altul. Steve ai putea fi chiar tu, cel care tocmai citeşte nuvela, şi acesta este secretul. Scenele „gore” sunt în buna tradiţie a lui Keene şi compania, dar sunt mai rare decât în alte dintre titlurile sale, şi poate de aceea mai eficiente. Copleşitoare este tristeţea lui Steve, felul în care înţelege şi acceptă treptat că totul este real. Că totul se întâmplă. Şi chiar dacă este o carte mai optimistă – păstrând proporţiile deja canonizate de gen şi autor – decât altele din seria Keene tocmai aceasta este esenţa care te pune pe gânduri.
Pentru că în Take the Long Way Home cumplit nu este faptul că a avut loc Răpirea. Nici că Steve vede cum omul devine adevărata fiară apocaliptică. Şi nici măcar nu îl mai sperie că întâlneşte şi este salvat de un înger, ori că soţia sa ar putea fi deja moartă sau printre cei aleşi. Şocul, coşmarul, revelaţia sumbră pentru Steve, prin excelenţă omul-masă, omul comun, tu sau eu, este că a aflat, fără putinţă de tăgadă sau controverse scolastice, că Dumnezeu există.
Ca de fiecare dată Keene reuşeşte să convingă, să te prindă, să obţină acea mult dorită „suspension of disbelief”, idealul pentru orice scriitor de ficţiune. Eroii nuvelei nu sunt super-eroi, nu sunt profeţi ai unei noi religii, nici măcar nu sunt supravieţuitori care vor reuşi în stil Rambo să reziste în Cumplita Lume Nouă până la final. Steve şi prietenii săi, la fel cu cei care se întâlnesc (inclusiv un preot care şi-a dedicat întreaga viaţă Bisericii şi acum nu a fost „chemat”), sunt oameni obişnuiţi, cifre statistice, fiinţe din carne şi jeans puse în faţa unei realităţi cumplite căreia trebuie să îi facă faţă într-un fel sau altul. Steve ai putea fi chiar tu, cel care tocmai citeşte nuvela, şi acesta este secretul. Scenele „gore” sunt în buna tradiţie a lui Keene şi compania, dar sunt mai rare decât în alte dintre titlurile sale, şi poate de aceea mai eficiente. Copleşitoare este tristeţea lui Steve, felul în care înţelege şi acceptă treptat că totul este real. Că totul se întâmplă. Şi chiar dacă este o carte mai optimistă – păstrând proporţiile deja canonizate de gen şi autor – decât altele din seria Keene tocmai aceasta este esenţa care te pune pe gânduri.
Pentru că în Take the Long Way Home cumplit nu este faptul că a avut loc Răpirea. Nici că Steve vede cum omul devine adevărata fiară apocaliptică. Şi nici măcar nu îl mai sperie că întâlneşte şi este salvat de un înger, ori că soţia sa ar putea fi deja moartă sau printre cei aleşi. Şocul, coşmarul, revelaţia sumbră pentru Steve, prin excelenţă omul-masă, omul comun, tu sau eu, este că a aflat, fără putinţă de tăgadă sau controverse scolastice, că Dumnezeu există.
0 comments:
Post a Comment