30 Aug 2012

Stephen King - The Girl Who Loved Tom Gordon


Publicat în Suspans.ro nr 26 cu titlul În pădurile din Maine

Într-o zi o fetiţă s-a pierdut în pădure, a rătăcit preţ de mai multe zile, bolnavă şi speriată, s-a întâlnit cu echivalentul king-ian al Lupului cel mare şi rău, o stranie creatură numită Zeul celor Pierduţi, singurul prieten imaginar al fetiţei fiind jucătorul ei de baseball preferat, Tom Gordon. Numărul 36 la Red Sox. Ceea ce ar trebui să însemne ceva pentru pasionaţii de baseball. Sună a basm semnat de fraţii Grimm în tălmăcire postmodernistă. Este rezumatul unui roman de King prea puţin cunoscut, încă netradus la noi (ca multe altele) şi care fără a fi o capodoperă s-a dovedit o experienţă interesantă. King are un talent aparte – porneşte de la o situaţie plauzibilă, genul de ştire anodină (dacă nu eşti direct implicat) pe care o treci cu vederea când apare în 30 de secunde de ştiri, şi construieşte un coşmar. Poate fi un câine turbat. Poate fi o infirmieră fanatizată de aventurile unei domniţe imaginare de secol XIX. Poate fi un puşti acneic şi asocial ce îşi cumpără o rablă în care vede o maşină superbă. Şi poate fi, cum se întâmplă aici, o fetiţă de nouă ani, Trisha McFarland, care se pierde în pădure.

Familia McFarland încearcă să depăşească o criză. Mama, revenindu-şi după divorţ şi încercând să ţină lucrurile sub control şi mai ales să îl înlocuiască pe tatăl absent. Fratele, Peter, un pic mai mare decât Trisha şi pe cât de enervant poate fi un frate pentru o soră. Şi Trisha, o puştoaică deosebită prin nimic de altele de vârsta ei, excepţie făcând pasiunea pentru baseball şi mai ales pentru Tom Gordon, un jucător care a devenit mai mult decât un erou şi un model sau un substitut pentru tată. Tom Gordon, care i-a semnat şi şapca pe care o poartă cu mândrie, este pentru copila de nouă ani acel prieten imaginar care o ajută să reziste. Când în timpul unei excursii prin pădure mama şi Peter încep o nouă ceartă, Trisha rămâne puţin în urmă. Doar puţin. Suficient ca cei doi să se îndepărteze, iar Trisha, cu acea încredere în sine aproape suicidală a copiilor, se decide să o ia pe o scurtătură. O să-i surprindă. Le va ieşi în faţă. Va fi ca un joc în pădurea din Maine, care în plină zi e verde şi prietenoasă şi de basm. Nu trece mult până când fetiţa să-şi dea seama că s-a pierdut. Că nu-şi mai aude nici mama, nici fratele. Trisha s-a pierdut în pădure. În locul unei excursii, pentru prima dată şi-a pierdut familia şi este cu totul singură. Are doar un rucsac şi un poncho, şapca semnată de Tom Gordon şi nimic mai mult. În rucsac – un ou fiert, o sticlă cu apă şi una cu suc, un sendviş cu ton, două prăjiturele, un Game Boy, un walkman surprinzător de rezistent. Un inventar destul de sărac pentru a da vreo şansă unei fetiţe de nici zece ani. Şi după prima greşeală, Trisha o va face pe a doua. În loc să caute din nou drumul, urmează un curs de apă din pădure. La capătul apei trebuie să fie oameni, doar aşa se întâmplă în filme, nu?

Preţ de mai multe zile Trisha va trebui să supravieţuiască. Fără să ştie, se îndepărtează tot mai mult de civilizaţie şi ajunge într-o lume pe care nu o înţelege. Singura distracţie este micul walkman, la care ascultă din când în când ştirile şi, atunci când prinde, meciuri de baseball. Nu va dura mult până când Tom Gordon, prietenul ei imaginar, să îşi facă apariţia tot mai des. Iniţial tăcut şi privind-o de la distanţă, ulterior încercând să o ajute. Pădurea nu are nimic de basm. Nu este doar o poveste. Nu are mai nimic din ilustraţiile viu colorate din cărţile pentru copii. Pentru prima dată Trisha se confruntă cu ceva cumplit de real, înfricoşător, poate ucigător. Pentru o fetiţă venită de la oraş pădurea este ostilă, pentru că este necunoscută. Rămasă fără mâncare şi apă foarte repede, este nevoită să se adapteze. Se îmbolnăveşte din cauza apei din pădure, ploaia îi provoacă în scurt timp o pneumonie, se hrăneşte cu ce poate găsi (inclusiv un mic păstrăv crud). Fără să realizeze şi incapabilă să se orienteze în labirintul de copaci şi mlaştini, nu face decât să se îndepărteze de la o zi la alta de orice şansă de a fi descoperită de echipele de salvare. Are viziuni, accese puternice de febră, îi este tot mai greu să-şi dea seama când delirează şi când vede în jurul ei semne ciudate sau morbide. Tom Gordon devine o prezenţă deja familiară, dar Trisha ştie că de fapt nu este acolo, şi că oricum nu o poate salva. Felul în care se agaţă cu disperare de meciurile transmise la radio-ul micului walkman, singura ei legătură cu vechea realitate, este înduioşător şi trist. Micul ei far din civilizaţie, ce se va stinge odată cu bateriile. Ajunge spre final mai mult să se târască metru cu metru, epuizată, dintr-un fel de încăpăţânare ilogică, instinctivă. Şi încă din prima noapte are impresia că cineva o urmăreşte în permanenţă. Ar putea fi un animal, poate un lup, poate un urs. Dar Trisha începe să simtă că nu este ceva ce ar putea găsi în cărţile de zoologie. Acolo, în preajma ei, este altceva. Ceva răbdător. Şi flămând. Trisha este vegheată de Zeul celor Pierduţi.

Trisha McFarland este unul dintre cele mai interesante personaje-copii din multiversul creat de Stephen King, şi cred că s-ar fi putut adapta perfect în alte două scrieri ce explorează, din diverse unghiuri, tema eroului copil – The Body şi Oraşul Bântuit. S-ar fi integrat uşor în Clubul Păguboşilor. Surprinzător de verosimilă, de credibilă – King nu a cedat nici de această dată tentaţiei de a transforma un copil într-un super-erou – vulnerabilă şi aruncată fără voia sa într-o aventură ce i-ar putea aduce moartea, după toate probabilităţile, este un alt erou-copil de care te ataşezi imediat. King reuşeşte şi de această dată să preia un subiect aparent fără miză majoră – pentru că în definitiv cât de interesantă poate fi odiseea unui copil pierdut în pădure – şi să construiască gradual un schelet epic tensionat şi îngrozitor. Un meci de baseball între Trisha şi Zeul celor Pierduţi, având drept teren pădurile din Maine, şi chiar capitolele cărţii poartă numele reprizelor unei partide. Celebrele (pentru pasionaţi) innings. La ultima, cea de a noua, vine şi finalul. Contrapunerea dintre psihologia unei fetiţe de nouă ani şi primitiva forţă a pădurii, personificată şi întruchipată în misterioasa creatură ce îi calcă pe urme, tot mai aproape, este surprinzător de terifiantă. E un duel între două individualităţi, una în formare prinsă în primul său rit de iniţiere, cu o miză enormă, şi cea a pădurii primordiale, sălbatice şi sinistre mai ales noaptea, ce poate ascunde lucruri şi fiinţe despre care nimeni nu vorbeşte. Pentru că nu ar fi crezut în afara pădurii. Este al doilea roman de King, după Cimitirul animalelor, în care este folosit mitul amerindian al Wendigo-ului, capabil de această dată de stranii metamorfoze. Poate nu la fel de puternic pe cât a fost în povestea doctorului Creed, dar…

The Girl Who Loved Tom Gordon a fost o surpriză. Un roman de care ştiam prea puţin, şi pe care l-am tot amânat, pentru că subiectul mi se părea destul de fad şi puţin probabil să dea naştere unei poveşti deosebite. Mă bucur că m-am înşelat. Stephen King a reuşit să exploateze una dintre spaimele ancestrale ale copilăriei, obsesia rătăcirii, groaza că te-ai pierdut de ceea ce este familiar, sigur, de înţeles, într-o odisee a unui copil într-un univers ostil şi straniu. Bun, surprinzător de bun.

2 comments:

brightie said...

ah, ce fain sa ma intorc pe blogul tau dupa ani lumina de absenta si sa-l gasesc pe king in frunte.
the girl who loved stephen king. :)

Cinabru said...

Ma bucur sa ne revedem si aici. In ultimul timp m-am cam lasat pe tanjala, din varii motive, acum sper sa revin. Cartea este buna, ar merita sa fie tradusa la noi. Dar cine stie daca se va intampla.
We all love Stephen King :)

Come to the dark side
We have cookies

Post a Comment

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...