30 Apr 2012

Colecţionarul de gheare de cioară

     Am cunoscut cândva pe cineva care avea o colecţie de gheare de cioară. Cu siguranţă nu era ornitolog. Le procura cu pasiunea unui maniac redutabil, colindând parcurile şi pădurile limitrofe, înarmat cu pungi ziplock şi o lamă de ras. Mai târziu şi-a cumpărat un brici de la un târg de vechituri. Vintage, puţin ruginit, dar îşi făcea treaba. Oţel bun. 

     Cel mai bine era să mergi iarna, eventual dimineaţa foarte devreme. Frigul şi zăpada conservă foarte bine furnizorul de piese noi. Şi, după cum mi-a povestit, cumva iarna găseşti mai multe ciori moarte. Un ciclu natural. Mortalitate în expansiune. Tot el mi-a explicat, calm şi fascinat, care este diferenţa dintre ele şi corbi, mult mai greu de găsit. Trebuia să ai şansa unui exemplar frumos, cu gheare întregi. Nici nu ai idee ce probleme de manichiură (sau pedichiură?) au ciorile. Diverse. Numeroase. Viaţa în habitatul natural este un handicap pentru colecţionarii de gheare. Plus că în oraşe puteai avea ghinionul să fi trecut deja gunoierii, proli lipsiţi de educaţie, care deveneau fără ştirea lor sabotori ai unui act de creaţie. Până la urmă o colecţie este un univers în mic. Singura posibilitate de a fi un mic Dumnezeu în intimitatea camerei tale. Puteau trece zile întregi când nu găseai nimic, dar până la urmă, ca o misterioasă coincidenţă, reuşeai. Există probabil un spiriduş al colecţionarilor de gheare de cioară. 

Examinai atent cioara în cauză, te uitai să nu fie nimeni prin preajmă, şi tăiai cu grijă ghearele. Undeva deasupra gleznei, câţiva centrimetri mai sus. Dacă acceptăm că cioara are glezne. Uneori o singură gheară era corespunzătoare. N-am înţeles exact criteriile estetice, dar se pare că existau. O puneai în punguţă şi te îndepărtai cât mai repede de locul faptei. Nu sunt sigur că era o infracţiune, nici măcar o contravenţie, dar era bine să nu mai fii prin preajmă dacă apăreau globi oculari indiscreţi. Reprezentanţii boborului se pot dovedi extrem de reticenţi în faţa unui colecţionar aparte. Esenţial este să te dovedeşti calm şi grăbit, ca un funcţionar care şi-a adus aminte că are de ştampilat o hârtie extrem de importantă, pe care a uitat-o pe birou şi fără de care întregul mecanism birocratic al instituţiei se putea gripa iremediabil. Până la pneumonie fatală. Dar nu este totuşi sfârşitul lumii, doar nu ai nimic de ascuns. 

Odată ajuns acasă trebuia să pregăteşti gheara/ghearele pentru colecţie. Niciodată nu se usucă la cald şi soare, este cea mai mare greşeală. Ai nevoie de frig şi eventual vânt îngheţat. Nu prea umed. Tocmai de aceea iarna este cea mai bună perioadă. Umezeala şi căldură sunt inamici nemiloşi ai unei colecţii de gen. Eventual o înfăşurai în tifon şi o aşezai pe balcon sau pe pervaz. Şi mai bine era să o atârni cu o sforicică, şi s-o laşi ca pe un iepure grăsun la fezandat. Atunci puteai să renunţi la tifon. Dura şapte până la zece zile. Apoi aveai o gheară perfectă, bine uscată, neagră şi chircită. Când l-am cunoscut eu avea 11 bucăţi. Spera să strângă 13, nu ştiu dacă a reuşit. Le ţinea într-o frumoasă cutie din lemn cafeniu, simplă, dibuită şi aceasta la un anticar amator, pentru un preţ de nimic. Ca un numismat cu experienţă, o căptuşise în interior cu o frumoasă catifea roşie, pe care negrul scheletic se situa într-un contrast poetic. Era totuşi nemulţumit, pentru că nu reuşise încă să facă locaşuri pentru fiecare gheară în parte, iar cutia ameninţa să devină neîncăpătoare. 

Nu arăta colecţia oricui. Trebuia să fiţi destul de apropiaţi. Cu mine cred că a făcut o excepţie, din raţiuni la care este bine să nu mă gândesc. Ţinea cutia pe raftul din mijloc al bibliotecii, altfel o bibliotecă destul de bine alcătuită. Nu neapărat bibliofil, cât cititor cu gust şi experienţă. Am băut un vin destul de bun şi am fumat împreună câteva ţigări rulate, destul de proaste. M-a rugat să iau loc şi, cu gestul de necromant care oficiază un ritual deosebit de important, a luat comoara din raft. Avea tandreţea puţin stângace a unui tată lipsit de experienţă, dar entuziast. Şi un uşor tremur al mâinii. A ridicat capacul şi mi-a arătat cele 11 gheare. Din cauza luminii erau lucioase, parcă lăcuite. Nu voi şti niciodată ce anume ar fi trebuit să spun, dar cumva, privindu-l, mi s-a părut că seamănă cu Peter Lorre în M. Era un test pe care l-am picat, aproape mi-a smuls cutia şi a pus-o la loc, brutal. Nu l-am mai văzut niciodată. L-am mai sunat, a refuzat să vorbească. 

A fost, privind înapoi cu teamă, cel mai interesant colecţionar întâlnit vreodată. 

6 comments:

Anonymous said...

Asta tre să fie fabulatie. De ce să aduni gheare de cioară?

Cinabru said...

Din pacate (sau din fericire) nu. Nu stiu, asta n-am mai avut curaj sa intreb. Tipul era interesant in rest, citea mult si bine, puteai sa discuti cu el ore intregi, avea chiar un soi de carisma. La inceput - si l-am cunoscut destula vreme - nu mi-ar fi dat prin cap asa ceva. Sigur, avea uneori glume un pic morbide, dar in limitele permise.

Desi, daca stau mai bine sa ma gandesc, parca si eu as prefera sa fie fabulatie. :) Trebuie sa-mi mai aduc aminte si de alte personaje intalnite.

child said...

am cam inghetat :D

Cinabru said...

Da de ce, ca e foarte cald afara:)

mrg said...

Una dintre cunostintele mamei mele avea o cioara imblanzita. O invatase sa i se aseze pe umar. Era o aparitie cel putin bizara, mai ales ca originala tipa ii "vopsea" cu oja rosu strident ghearele.

Cinabru said...

Mrg: ar fi trebuit sa le facem cunostinta, poate se imprieteneau.

Post a Comment

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...