4 Dec 2012

Evil Dead (1981)

13 comments

Apărut în Revista de Suspans nr 2 cu titlul Demoniada

Îmi voi aduce întotdeauna aminte de prima oară când am văzut filmul lui Raimi. Casetă originală, dar dublată în germană, aşa că am pierdut destul de mult din poveste. Cinci tineri rămân peste noapte într-o cabană pierdută în pădure. Nu foarte original. Din întâmplare sau nu, găsesc în pivniţa casei un manuscris vechi, probabil legat în piele de om, şi înregistrarea pe bandă a unor vechi ritualuri sumeriene. Ritualuri care trezesc la viaţă misterioşi demoni pseudo-sumerieni, ce îi posedă rând pe rând pe cei cinci, metamorfozându-i în creaturi sinistre şi malefice. Dacă nu eşti deja posedat, vei fi. Dacă eşti urmărit de un demon, vei fi probabil sfârtecat. Şi apoi te transformi şi tu în demon. Nu poţi părăsi cabana, pentru că, afară, acea forţă demonică poate controla pădurea. Nu poţi fugi, pentru că singurul pod a fost distrus. Singura ta şansă este să rezişti până dimineaţă. Paradoxal, cel care va rezista este personajul lui Bruce Campbell, deşi la început părea primul candidat la statutul nu prea dorit de victimă devorată. Şi fără happy-end, dar cu posibilitatea unei continuări, ceea ce s-a şi întâmplat. Creaturi dezmembrate, sânge, mult sânge, personaje transformându-se în monştri supurând de lichide şi cleiuri inimaginabile, urlete, incantaţii, senzaţia de claustrofobie şi damnare. Eram în egală măsură fascinat şi terifiat. Evil Dead a fost pentru mult timp capodopera absolută în topul personal când vine vorba de horror clasic, mult peste alte titluri de referinţă, în bună măsură pentru că dincolo de stângăcii sau erori, avea atmosferă, construia o poveste dementă şi totuşi credibilă, te făcea să te temi. Mi-era frică. L-am revăzut periodic, şi senzaţia este de fiecare dată aceeaşi. Iar povestea din spatele filmului este poate la fel de interesantă.

În spatele camerei cu Raimi şi Campbell

Oricine în afară de Sam Raimi ar fi renunţat la Evil Dead/ Book of the Dead. Poate că un regizor deja consacrat nici nu ar fi început ceea ce părea un proiect între idilic şi nebunesc. Nici nu era primul său film. Împreună cu fratele său, Ted Raimi, şi adesea în colaborare cu Bruce Campbell, eroul viitoarei trilogii Evil Dead şi un nume emblematic atunci când vine vorba de pelicule de serie B, Sam Raimi regizase mai multe filme, majoritatea pelicule pe 8 mm, producţii independente ce s-au bucurat de relativ succes. Erau filme cu buget aproape inexistent, în care actorii îi erau şi prieteni, de regulă neplătiţi, decorurile erau improvizate, costumele erau găsite la magazinele de vechituri. Iar greşelile inerente deveneau libertăţi creative. Dar acum era vorba de o producţie „profesionistă”, un lung-metraj care ar fi trebuit să rivalizeze cu alte titluri de referinţă pentru horror, precum Omen, Texas Chainsaw Massacre sau Exorcistul, amestec de Lovecraft, mitul casei bântuite, demoni şi foarte mult sânge. În ciuda entuziasmului aproape fanatic al celor doi fraţi Raimi, secondaţi de Campbell, avea să dureze un an şi jumătate până când Evil Dead a fost gata. 

Cam 12 săptămâni pentru filmările efective, restul pentru post-producţie şi mai ales pentru strângerea de bani. Perioadă în care producătorul – regizor – scenarist a rămas adesea fără fonduri, actorii şi asistenţii au venit şi au plecat, cei mai încăpăţânaţi sau suficient de curajoşi au trecut nu doar prin perioade de austeritate financiară maximală, dar şi prin accidentări cât se poate de reale. Campbell ajunsese chiar să ipotecheze una dintre puţinele proprietăţi ale familiei. Şi totuşi, după o perioadă cumplit de lungă, filmul a fost terminat şi lansat. Chiar dacă nu a fost un succes colosal de casă, gata să îi ofere lui Raimi comoditatea financiară şi gloria îndelung visată, avea să devină rapid un adevărat cult-movie şi unul dintre titlurile de referinţă ale genului. Nu în mică măsură datorită lui Stephen King, care a văzut filmul şi a fost încântat de el, cea mai bună recomandare pentru un film de gen. Un fel de „Regele Recomandă”. Raimi şi Campbell reuşiseră. Era un horror intens, crud, şocant, sângeros şi, mai ales, neobişnuit.

După cum povesteşte Bruce Campbell în autobiografia sa If Chins Could Kill. Confessions of a B Movie Actor (poate cea mai bună sursă de bucătărie internă a filmului) turnarea filmului a devenit repede o aventură cu accente de supravieţuire. Bugetul a fost strâns de la investitori, prieteni, cunoscuţi, prieteni ai unor prieteni, împrumuturi, ipoteci, şi oricum se va dovedi insuficient, echipa rămânând fără bani pe la jumătatea peliculei. Raimi nu avea un canal de distribuţie, nu avea actori profesionişti, nu avea specialişti în efecte speciale, nu ştia prea bine ce camere să folosească. Multe dintre trucurile de cameră – unele impresionante pentru o producţie cu buget restrâns – au fost realizate prin improvizaţii inspirate, ataşând camera de bucăţi de lemn, scripeţi, maşina lui Raimi, pentru că ar fi costat prea mult să închiriezi echipamentele standard pentru industrie. Printre ele s-au numărat Vas-o-Cam-ul, unde camera se mişca pe o masă improvizată, unsă generos cu vaselină; Shaky-Cam, aici camera fiind prinsă de o bucată zdravănă de cameră, pe care operatorul o ridica şi începea alergarea; scenele cu demonii levitând erau realizate cu Ellie-Vator-ul, un fel de balansoar care îl suspenda practic pe nefericitul actor în aer cât era nevoie; iar geamurile se spărgeau cu Ram-O-Cam-ul, un teu din lemn, care lovea fereastra înaintea camerei. Un buget restrâns poate scoate la iveală inventatorul din fiecare cineast.



Cabana aleasă pentru film, decrepită şi sinistră fără prea mari modificări, distrusă ulterior într-un incendiu misterios, a trebuit renovată integral din fondurile echipei, şi  oferea oricum condiţii mizerabile, mai ales iarna. A devenit ulterior un loc mitic pentru fanii filmului, mai ales că echipa îngropase la final o mică lădiţă, un soi de capsulă a timpului, în amintirea Evil Dead. Conţinea un cartuş tras, o „monstră” de sânge fals şi o prezentare sumară a filmului. Se pare că ar fi fost găsită mai târziu de câţiva fani care au împins pasiunea mult prea departe.  Lentilele de contact Scolero purtate de actori erau mari, grosolane, făcute din sticlă, aproape că nu vedeai prin ele şi ar fi trebuit scoase după cel mult 15 minute. Ceea ce nu se întâmpla aproape niciodată, iar durerile erau cumplite. Protezele pentru costumele demonilor, făcute în principal din ipsos, reuşeau adesea nu doar să irite pielea actorilor, dar şi să smulgă în mare măsură orice urmă de păr. Depilare marca Evil Dead. Sângele era un amestec de sirop Karo şi colorant alimentar, iar când se usca devenea o adevărată armură, aproape imposibil de îndepărtat altfel decât cu apă fierbinte, ceea ce nu exista în cabană. Responsabil pentru machiajele poate primitive, poate stângace, dar eficiente şi mai ales ieftine, era un anume Tom Sullivan, şi ceea ce a făcut cu puţinul aflat la dispoziţie este şi astăzi de admirat.

În timpul castingului rolul era prezentat la maniera „te transformăm într-un monstru, te acoperim cu un machiaj scârbos, eşti posedată de un demon, îţi ataci iubitul şi el îţi taie capul”. Suna promiţător. Se mergea mult pe improvizaţie, scenariul era vag, replicile la relativa inspiraţie, şi privind cu onestitate jocul celor cinci este rigid, stângaci şi pe alocuri ridicol. Din fericire, povestea nu cerea performanţe artistice deosebite, erau necesare doar victime. Fiecare actor avea să fie plătit cu suma fabuloasă de 100 de dolari pe săptămână. Şi atât. Oricum, exceptându-l pe Bruce Campbell, ceilalţi au mai jucat foarte rar sau deloc, retrăgându-se din show-business. Iar Campbell, oricât şi-ar dori astăzi, nu va scăpa niciodată de eticheta „Ash din seria Evil Dead”. În ultimele zile de filmări, în plină iarnă şi fără suficienţi bani pentru a-şi plăti cazarea, întreaga echipă rămasă a ales să se mute în ulterior celebra cabană. Pentru încălzire – mobila de care nu mai era nevoie. Pentru cheltuieli – multe speranţe, dublate de răbdare. Filmările au fost relativ încheiate pe 23 ianuarie 1980. Va mai dura mult, iar o bună parte din film va fi turnată de fapt ulterior, până când Evil Dead a apărut pe ecrane.



Revăzut astăzi, Evil Dead nu pierde absolut nimic din farmecul original, mai ales dacă încerci să nu îl asociezi cu cele două continuări, cu bugete ceva mai generoase, Evil Dead 2 şi Army of Darkness. A doua este poate cea mai bună parte a seriei, cu efecte speciale reuşite, convingătoare, o poveste mai bine închegată, personaje mai clar conturate şi un Ash mult mai apropiat de imaginea super-eroului combinat cu playboy. A treia însă e un soi de comedie horror, destul de dezamăgitoare în ansamblu, deşi schimbarea pe care o aduce în istoricul seriei a fost interesantă, şi poate reuşea în alte condiţii să fie mai mult. Ar fi fost interesantă şi o a patra parte. Prima, Evil Dead, filmul original, are destule defecte şi stângăcii, rezultatul dual al lipsei de bani şi experienţă, dar în mare măsură a fost pentru horror ceea ce a reprezentat filmul lui Romero din 1968, Night of the Living Dead. O reluare a unei teme deja clasicizate – ideea tinerilor captivi într-o casă bântuită pare inepuizabilă în producţiile de gen – s-a făcut într-o manieră violentă, cu vagi accente de umor negru, sângeroasă până la canibalizarea sensibilităţii privitorului, inspirată şi crudă, şocantă şi tensionată. Poate personajele nu sunt memorabile, poate se mai putea lucra la efecte, poate… Dar în ciuda tuturor neajunsurilor atmosfera şi felul în care este spusă povestea demonstrează că Raimi a găsit soluţia câştigătoare la primul său lung metraj de gen. O revitalizare. Şi o recomandare.


3 Dec 2012

Richard Bachman - Thinner

3 comments

Publicat în Revista de Suspans, nr 2, cu titlul Cura ”minune”

Când Stephen King publica în 1984 acest roman, sub pseudonimul Richard Bachman, părea că acel alter-ego mai avea înaintea sa destui ani. Şi multe titluri posibile într-un iluzoriu dar dorit portofoliu. Pornit mai mult ca o joacă şi permiţându-i lui King să publice două titluri într-un singur an, ceea ce ar fi fost prea mult după standardele industriei pentru un singur autor, Richard Bachman devenise în timp nu doar un scriitor destul de popular, dar făcuse trecerea de la fantoşă cu trăsături vagi şi rol preponderent utilitar la un personaj surprinzător de real, cu o biografie, trecut, regrete, secrete şi chiar o soţie, o anume Claudia Inez Bachman (un nume întâlnit ulterior în saga Dark Tower). O ficţiune… reală. Şi a cărui presupusă fotografie apărea pe coperta a patra a primei ediţii din Thinner, unul din acele King-uri (sau Bachman-uri) din păcate încă netraduse la noi, deşi versiunea cinematografică din 1996 s-a bucurat de ceva succes la centrele de închirieri din anii 90. Richard Bachman era un autor ce părea cât se poate de real, dar poate că tocmai insistenţa lui King de a construi acestui alter-ego o biografie şi o existenţă convingătoare şi verosimile i-au provocat „cancerul de pseudonim”, maladie fatală în astfel de cazuri. Thinner a fost ultimul roman publicat de King sub acest nume, înainte ca un anume Steve Brown să descopere şi să demonstreze ceea ce destui bănuiau deja. King şi Bachman erau una şi aceeaşi persoană. Dezvăluire care l-a ucis pe Bachman (aveau să mai apară, mai bine de un deceniu mai târziu, alte două titluri purtându-i semnătura), dar i-a inspirat lui King interesantul roman Jumătatea întunecată. Şi poate că în arhiva lui King mai există măcar un titlu bachmanian.

Thinner este povestea unui avocat corupt şi obez, arogant şi obtuz, Billy Halleck, angajat într-o luptă fără şanse de succes cu zecile de kilograme de osânză. Un exemplu negativ şi un anti-erou perfect pentru o societate în care curele de slăbire minune, comprimatele şi tratamentele, dietele şi exerciţiile sunt noile sutre în căutarea trupului perfect, hollywood-ian, de care Halleck este tot mai departe. Nu că i-ar păsa. Iubeşte mâncarea sub toate formele ei, de la fast-food la reţete rafinate, îşi iubeşte soţia şi fiica, are suficienţi prieteni pentru ca în micul orăşel din New England să facă parte din „lumea bună”, departe de orice griji şi necazuri. În felul său, Billy Halleck este cum nu se poate mai fericit. Obez, dar fericit. Îşi trăieşte propria versiune a visului american şi nimeni şi nimic nu ar putea să-l scoată din mica bulă de siguranţă şi echilibru. Antipatic prin suficienţă şi monstruos prin volum, Halleck este din start unul dintre personajele king-iene imposibil de simpatizat. Un erou principal de partea căruia nu te poţi situa, chiar dacă din obişnuinţă ai putea să-ţi doreşti asta.

Nici chiar tragedia prin care trece într-o noapte nu este de nedepăşit pentru Halleck. Mai curând un incident neplăcut peste care va trece repede. Când accidentează mortal o ţigancă din şatra venită pe neaşteptate în oraş, avocatul nu îşi face nici o problemă. Sigur, a fost vina lui, ar fi trebuit să conducă mai atent. Dar aici el este Billy Halleck, poliţiştii care anchetează cazul îl respectă şi îi sunt apropiaţi, judecătorul îi este bun prieten şi nimeni nu s-ar aştepta ca în oraşul lui să fie condamnat. Poate că asta se întâmplă în filme şi în povestirile nereuşite din reviste, acolo unde justiţia triumfă asupra tuturor obstacolelor, dar în lumea reală Billy Halleck ştie că el va câştiga. El câştigă întotdeauna, cât nu este vorba de pierderea câtorva zeci de kilograme. După un proces sumar, este achitat, aşa cum toţi ştiau că se va întâmpla. Iese triumfător din tribunal. Viaţa este aşa cum trebuie să fie, în perfect echilibru şi nimic nu s-a schimbat. Iar când bătrânul Taduz Lemke, conducătorul grupului de ţigani, se apropie de el, Halleck nu poate să-şi stăpânească dezgustul în faţa declasaţilor, a „celorlalţi”, care cred că se pot pur şi simplu apropia de un avocat american. Numai că Lemke nu face decât să îi atingă obrazul. Şopteşte un singur cuvânt. „Thinner”.

Nebunia de moment a unui bătrân care a pierdut pe cineva drag, şi vede cum cel vinovat scapă nepedepsit? Posibil. Doar că începând de a doua zi Billy Halleck vede cum începe să slăbească. Visul său şi mai ales al soţiei, după zeci de diete şi tratamente începute şi repede abandonate, începe să se împlinească. Totul este bine în cea mai bună dintre lumile posibile, doar că în scurt timp Halleck realizează nu doar că slăbeşte nefiresc de repede, kilograme bune în fiecare zi, dar oricât ar mânca, în pofida şi chiar în ciuda lăcomiei sale legendare, nu mai poate să pună măcar un gram de grăsime la loc. Este din ce în ce mai slab. Emaciat. Şi nu este singurul care plăteşte pentru nedreptatea făcută, iar singurul care îl poate elibera este straniul Lemke, dispărut împreună cu ţiganii săi undeva în necunoscut. Iar Billy Halleck, cândva un învingător, nu mai are foarte mult timp să îl găsească.

Interesantă este reprezentarea grupului de ţigani, mai curând preluat din imaginarul european, ţiganii mitici, misterioşi, nomazi, posesorii unei magii obscure şi care totuşi funcţionează fără ca lumea civilizată să fie măcar conştientă de existenţa acesteia, cu atât mai curând să o înţeleagă. Văzuţi din start la nivelul micii comunităţi închise ca potenţiali agresori, un plus de care nimeni nu are nevoie şi pe care nimeni nu îi vrea, mereu în trecere, sunt atât de stranii şi în antiteză cu „lumea bună” încât respingerea este o reacţie firească şi instinctivă. Murdari, gălăgioşi, altfel, nu este o surpriză pentru nimeni că vor pierde în faţa unui avocat atât de cunoscut şi influent. Numai că aşa cum se întâmplă de multe la King (şi nu numai) aceşti excluşi din comunitate sunt şi cei care ascund puteri uitate, foarte vechi şi mereu neliniştite. Şi de fiecare dată când îşi fac apariţia într-o comunitate, fie ca grup, fie personificaţi într-un singur individ, aceşti „străini” se dovedesc răzbunători sau de-a dreptul malefici.

Thinner poate fi privit ca o critică a obsesiei americane şi globale pentru diete şi regimuri extreme, un basm pentru obezi transformat în cel mai cumplit coşmar, atunci când slăbirea este atât de rapidă încât nu mai poate fi controlată. Obezul de mai ieri se transformă treptat într-o umbră. Poate ca viziunea lui King asupra mitului „ţiganului rătăcitor”, un soi de magician aparent de bâlci, în realitate periculos şi ininteligibil. Oricum, este un Bachman bun, un thriller destul de diferit ca fir epic de ecranizarea reuşită din 1996, prea puţin cunoscută din păcate, şi oferă suficiente surprize pe parcurs şi mai ales la final pentru a merita să fie citit. Dacă ar mai exista măcar un Bachman inedit…

13 Nov 2012

Arkham Horror - Innsmouth Horror

12 comments

În loc de introducere

Greutatea unui boardgame încă nedesfăcut, sigilat, mai ales când ai așteptat ceva până să te hotărăști dacă îl iei sau nu. Sacoșa pe care de această dată s-a întâmplat să scrie Red Goblin, prețul era bun și magazinul aproape, iar extensia de Arkham Horror pe care o vânam se găsea în stoc. Și mai ales bucuria imensă cu care deschizi încet cutia, rupi cu mare grijă celofanul din jur și începi să scoți piesă cu piesă, paginile de carton cu jetoane și personaje, cărțile sigilate și ele în pachețele separate, minuțiozitatea cu care le așezi pe categorii și le numeri/inventariezi de două sau trei ori, ca să fii sigur că nu lipsește nimic. Nu ți s-a întâmplat până acum, dar pe forumurile/blogurile pasionaților se vorbește de ghinioniști care au descoperit că lipsesc piese. Acum sunt toate. Este complet. Le tot așezi, miști, admiri cu o stranie pasiune ce îmbină foamea colecționarului și anticiparea unor noi partide, de această dată și cu Innsmouth. Mirosul acela incredibil de culoare, de carton, lipici și plastic, puternic, se va estompa cu timpul, imposibil de împărtășit altcuiva. Familia care începe să te privească puțin cu teamă, puțin cu neliniște, ca nu cumva noua pasiune să te îndepărteze prea mult din chinga normalității extrem de sociale. Acum am Arkham Horror, King in Yellow și în sfârșit Innsmouth Horror. Categoric nu mă voi opri aici. 

Innsmouth Horror - scurtă prezentare

M-am gândit inițial să cumpăr prima extensie mare, Dunwich Horror, mai ales că nuvela-sursă mi-a plăcut. Dunwich introducea cărți de Injury și Madness pentru momentele în care Sanity sau Stamina sunt reduse la 0, arme și item-uri noi, o hartă nouă, noțiunea de ”gate burst”, 28 de monștri. Interesant, dar... 

După îndelungi deliberări și ore petrecute pe Arkham Wiki și Boardgames Geek a câștigat Innsmouth Horror, extensia din 2009, a șasea apărută până acum și a treia din cele mari. Pentru simplul motiv că este inspirată de una dintre cele mai bune nuvele semnate HP Lovecraft, magnifica și terifianta The Shadow Over Innsmouth. Pentru că include nu mai puțin de 16 investigatori noi, 8 Ancient Ones, 32 de monștri (inclusiv 5 spawn), o hartă nouă cu Innsmouth, numeroase schimbări în mecanica jocului, un set de 10 cărți Innsmouth Look, două cărți Herald (cine altcineva decât Father Dagon și Mother Hydra) și un pachet de 96 de cărți Personal Stories, un fel de quest-uri secundare pentru toți investigatorii incluși în joc. În toate extensiile. Doar pentru acesta și Innsmouth ar fi meritat investiția. Din păcate extensia nu vine și cu item-uri - arme, vrăji, skill-uri - noi, dar se găsesc suficiente în extensiile mici și în celelalte expansion-uri mari. Și cum nu am Kingsport (încă) nici nu pot folosi cărțile de Ancient One Plot, care ar trebui să schimbe total lupta finală. 

Primele impresii

Aceeași prezentare deja obișnuită pentru jocurile Fantasy Flight și mai ales pentru Arkham Horror. Cutie mare, cărțile împărțite în pachete sigilate, tokenele de monștri (includ Deep One, Deep One Hybrid, Priest of Dagon) cele de investigatori (16, nu mai puțini) și tokenele speciale pentru Innsmouth  în două planșe mari, hartă impresionant de bine tipărită, cu locuri din Innsmouth (cunoscute dacă ai citit nuvela și ești familiarizat cât de cât cu Cthulhu Mythos) care se adaugă celei de bază. Genul de extensie pe care chiar simți că a meritat să o cumperi. Superbă senzația de a răsfoi teancul cu fișele de prezentare ale noilor investigatori, unii dintre ei chiar mai puternici decât sperasem, sau teancul de opt noi Great Old Ones, opt GOO, mult mai dificili decât cei din AH sau Dunwich. Totul este foarte bine realizat, profesionist și de o calitate pe care alți producător ar trebui să o imite, sau măcar să o invidieze. 

Ideal este ca de la bun început să sortezi totul pe categorii, să scoți token-ele din planșele de carton și să le pui în cutii/pungi, cărțile noi în țiple de protecție (dacă folosești), totul cât mai ordonat. Dincolo de fascinația pe care o trezește Arkham Horror, este un boardgame cu destule extensii și în timp adună un număr aproape incredibil de elemente - cărți de joc de diverse mărimi și din diverse categorii, tokene de toate felurile, bani, Sanity, Stamina, investigatori, fișe - pe care dacă nu le ții în ordine transformă totul în haos și ajungi să renunți la joc. Ordine de colecționar autentic. E adevărat că adăugând harta de Innsmouth jocul (oricum de dimensiuni apreciabile în versiunea de bază) cam depășește orice masă clasică, și ajungi să îl joci pe podea sau pe o masă de cât mai multe persoane. Dacă ai. Un boardgame de asemenea calibru cere și sacrificii. 

Noutăți în Innsmouth Horror

Pornind de la povestea-sursă, Innsmouth nu introduce spre deosebire de Dunwich un alt Ancient One secundar, ci implementează pe harta secundară așa-numitul Deep One's Rising, un contor ce simulează creșterea influenței celor din adâncuri, ce pot ajunge nu doar să îi facă pe cei din Innsmouth deosebit de ostili, dar chiar să îl trezească pe Great Old One mult mai devreme. Poate fi întârziat sau resetat, dar cu destule sacrificii.  Așa că acum trebuie să fii atent la ambele contoare, și nu e singura schimbare majoră. Innsmouth Horror face jocul mult mai dificil decât mă așteptam, dar cumva schimbările de mecanică și implementarea atmosferei și poveștii din nuvelă se fac gradual, convingător și te prind. Te prind, mai ales dacă te-ai obișnuit să pierzi în Arkham Horror, sau cel mult să câștigi cu pierderi enorme. Mai ales că apare și Innsmouth Look, cunoscut din nuvelă, zece cărți speciale din care tragi una sau mai multe în anumite momente. Una singură este cea cu Innsmouth Look, ceea ce înseamnă că te transformi în Deep One, iar investigatorul pierde tot și este devorat. Drăguț. Cele două Herald, Dagon și Hydra, nu complică neapărat regulile, dar cresc drastic dificultatea. Sunt introduși noi monștri, destui acvatici, în ton cu nuvela, destui deosebit de puternici, câteva dubluri pentru setul original. Buni, dificil de învins, recomandat a se evita. Nimic forțat, nimic artificial ca mecanică și curgere a jocului, încât ajungi să te întrebi dacă ai mai juca fără Innsmouth.  Sau măcar fără investigatorii noi. 

Sunt 16, de la Ursula Downs care seamănă suspect cu Angelina Jolie la William Yorick (un gropar), polițistul erou Tommy Muldoon sau muziciana Patrice Hathaway, fiecare putând fi folosit și fără harta Innsmouth, așa că deja colecția de investigatori a devenit apreciabilă. Nici însușirile speciale nu sunt puține sau de ignorat. Yorick, de exemplu, poate să scoată monștrii învinși în afara jocului (uneori crucial pentru a avea vreo șansă), Skids poate să reroleze două zaruri de 1, iar seducătoarea Ursula poate să folosească un Clue pentru a anula un encounter. Cei opt Great Old Ones sunt mult, mult mai dificili decât cei din original sau din alte extensii mari, câțiva introducând creaturi noi sau având puteri în fața cărora te rogi să nu ajungi la lupta finală. Bokrug, o stranie creatură verde, introduce patru Beings of Ib, foarte greu de scos până la lupta finală, unde dacă nu sunt îndepărtați în cinci ture toți investigatorii sunt devorați. La fel și Ghatanothoa, care îți oferă șansa unei rulete rusești. Dacă pierzi, ești devorat.  Chaugnar Faugn, gigant elefantin, penalizează orice investigator ce are un Elder Sign ori se află în apropierea unuia. Iar Nyogtha, masă de tentacule, poate să devoreze la final un jucător pe tură, ceea ce o face preferata mea. Sau preferatul, sunt nesigur. Tot noii GOO introduc și un mini-pachet Dust, asemănător Blight-urilor din King in Yellow, aducând penalizări serioase pentru jucători. Mult mai dificil decât în alte extensii, foarte, foarte greu de învins. Dar cu atât mai interesant. 

Noile encounters și cărți de Mythos sunt adesea surprinzătoare. În sens negativ. Mai ales când te invită să tragi o carte din pachetul de Innsmouth Look, ori aduc noi monștri, ori deschid o poartă unde sperai să nu se întâmple. Mă obișnuisem cu cele de bază, și în mare cam le învățasem, așa că se poate spune că noutățile nu sunt mereu binevenite. Innsmouth, cu zonele sale, este mai puțin activ decât m-aș fi așteptat. Este totuși bine să ții cel puțin un investigator în permanență acolo, pentru că acel contor al influenței Deep Ones crește neașteptat de repede. Iar unele dintre encounters oferă câteva recompense de invidiat, dar altele un final deosebit de tragic pentru investigatorul tău și comic pentru ceilalți. Din proprie experiență știu cât poate fi de amuzant să îți vezi coechipierul cum și-a crescut și protejat personajul, cum a construit o relație foarte personală, pentru ca în final să privească șocat cum eroul său este devorat/sfârtecat/înnebunește/pierde armele pe care se baza/primește un handicap ce practic îl scoate din joc. Doar o mică parte din fascinantul univers Arkham Horror

Tot în Innsmouth Horror își face apariția și un pachet de 96 de cărți de mici dimensiuni, Personal Stories, fără de care nu aș mai putea vreodată să joc Arkham Horror. Practic niște quest-uri secundare, oferă recompense (uneori de grup) dacă sunt îndeplinite anumite cerințe, dar pot să penalizeze sever investigatorul dacă eșuează. Tommy Muldoon, un investigator cu care am jucat destul de des, primește inițial prima sa carte Personal Story, We Need a Hero. Dacă este devorat, se consideră că el s-a sacrificat și intră în joc Giving His All. Un alt investigator primește cinci Clue-uri, 1 doom token este scos de pe GOO, iar pe viitor nivelul de Terror va fi diminuat cu 1. Dacă însă nivelul de Terror ajunge la cinci, quest-ul este un eșec, intră în joc Where Were You?, iar nivelul de Sanity pentru Tommy scade cu 1. Și tot așa, pentru toți investigatorii apăruți până acum, în toate extensiile. Recompensă ori pedeapsă, inclusiv item-uri, creșterea capacităților de bază, rezolvarea unor encounter-uri, etc. Excelentă ideea, și cum spuneam doar pentru asta și extensia merită. 



Concluzii înainte de o nouă partidă

Prima dată când iau o extensie mare de Arkham Horror. De fapt o primesc în dar de la două persoane dragi. Și regret că nu am luat-o mai demult, pentru că face jocul original mult mai bun, chiar dacă introduci doar investigatorii noi și unul din cei opt GOO, dar neapărat și Personal Stories. Excelentă maniera de a introduce personaje, elemente și atmosfera nuvelei într-o extensie foarte generoasă. Chiar mult peste ce speram, și mi-a trezit deja dorința de a avea cândva, cumva, undeva, întreaga colecție. Mult mai dificil decât în varianta simplă, necesită un pic de familiarizare cu noile reguli și mecanici, poate chiar extinde destul durata unui joc standard, de patru investigatori - pe care ajungi să îl joci singur, pentru că e greu de găsit amatori. Deja numărul de piese și cărți depășește capacitatea cutiilor originale, dacă vrei să le pui în ordine și mai ales dacă folosești țiple pentru cărți, așa că în curând va trebui să improvizez ceva soluții cât mai inspirat de păstrare/depozitare. Nu că pasionații din comunitate nu ar oferi deja idei și tutoriale de toate felurile. În ceea ce mă privește prefer oricând un boardgame cu personaje, miniaturi, grafică bogată și frumoasă, multe piese. Poate fi o lipsă cronică de imaginație, sau pur și simplu am nevoie ca un joc, oricât de bune ar fi mecanicile, oricât de inspirate regulile, să fie și frumos. Iar Arkham Horror este superb. În felul său. 

Și cum oricine ar trebui să aibă un hobby... Ia-R'lyeh! Cthulhu fhtagn! Ia! Ia!

Foto: boardgamesgeek.com

9 Nov 2012

Pumpkinhead (1988)

0 comments


Pumpkinhead a fost unul din acele horror-uri văzute la începutul anilor 90 pe o casetă video la multe generaţii de original, în culori şterse, eventual dublată ezitant şi bâlbâit. Pasionaţii genului care au prins incredibila explozie a centrelor de închirieri, apărute la fiecare scară de bloc, îşi amintesc probabil cataloagele pe foi A4, în general scrise de mână în casete trasate cu rigla, având în partea dreaptă „genul” filmului, scris cu roşu. Sau negru. Găseai la „filme de groază” zeci sau chiar sute de titluri, de la cele de referinţă ca Omen, Exorcistul sau seria zombie a lui Romero la Coşmar pe Elm Street, Chucky, Return of the Living Dead 1 şi eventual 2, Vineri 13 cu nenumăratele continuări, Hellraiser, Poltergeist etc. Completate de nenumărate alte pelicule modeste, cel mult de categorie B, care nu făceau decât să reia până la saturaţie teme şi subiecte deja clasicizate. Dar şi titluri foarte bune, din păcate prea puţin cunoscute şi subevaluate. Unul dintre acestea a fost Pumpkinhead, regizat în 1988 de Stan Winston. Şi aşa cum s-a întâmplat cu majoritatea horror-urilor optzeciste, şi acesta a avut câteva continuări, trei la număr, din păcate mult mai slabe decât originalul. Din riscurile francizării unui horror clasic, devenit eventual cult-movie. Mai ales că prima parte îl are în distribuţie pe Lance Henriksen, categoric cea mai bună alegere pe care o putuse face Winston, un Lance Henriksen terifiant şi convingător. În bună măsură datorită lui, Pumpkinhead nu a fost doar un alt slasher, destinat uitării.

Cine are nevoie de Pumpkinhead?

Debutul regizoral al lui Stan Winston, mult mai cunoscut ca unul dintre maeştrii contemporani ai efectelor speciale – a colaborat cu Tim Burton, John Carpenter şi Steven Spielberg, pentru a-i numi doar pe cei mai cunoscuţi – a reuşit să reia şi să modifice inspirat străvechiul mit al Golem-ului, transplantându-l şi adaptându-l imaginarului unui mic orăşel pierdut undeva în America, genul de localitate provincială suspendată în timp şi privindu-i pe străini, pe cei de la oraş, ca pe un potenţial pericol, un dezechilibru în monotonia cotidiană. Locul unde lucrurile nu se schimbă preţ de zeci de ani, unde magia şi superstiţia sunt mult mai puternice şi influente decât tehnologia şi fascinaţia televiziunii, unde tradiţia va fi mereu mai importantă decât orice lege nouă venită de la oraş, unde civilizaţia locală are alte reguli. Şi mai ales unul din acele locuri ce ascunde un secret pe care doar cei mai bătrâni îl cunosc, iar cei mai tineri ştiu vag şi totuşi prea mult despre ce este vorba. Aici este vorba de Pumpkinhead, nume care te trimite la imaginea unei creaturi în stil Halloween, eventual cu un dovleac în loc de ţeastă, poate jovial, poate răutăcios, dar câtuşi de puţin periculos. Ce e într-un nume… Păcat că filmul nu s-a bucurat de mai mult succes, pentru că ar fi putut lansa în imaginarul colectiv un alt monstru cinematografic de calibrul lui Freddy Krueger, Jason Vorhees sau, de ce nu, Chucky.



Pumpkinhead este un demon. Un demon care poate fi chemat de cel care a fost nedreptăţit, de cel care vrea să se răzbune, şi căruia i se va face astfel dreptate dacă este pregătit să plătească preţul. O creatură ce nu mai poate fi oprită de nimeni şi de nimic atunci când este trezită şi se va opri doar atunci când şi-a terminat sarcina. Singurul care ar putea să i se împotrivească este chiar cel care a chemat-o, dar oare va avea curajul să o facă? Ed Harley (Lance Henriksen) are un mic magazin la marginea oraşului. Unicul său prieten şi cea mai importantă fiinţă din viaţa sa este băieţelul său. O relaţie idilică şi perfectă. Până în ziua când Ed îşi găseşte fiul mort, ucis într-un stupid accident de motocicletă de un grup de adolescenţi veniţi într-o scurtă vacanţă. Când cei vinovaţi reuşesc să scape, Ed nu vrea decât să îşi aducă înapoi copilul. Nu are banii şi influenţa pentru a se lupta cu cei „de la oraş”. Nu crede în justiţia făcută după regulile lor. Şi când ajunge la strania vrăjitoare a locului, combinaţie de preoteasă voodoo şi harpie decrepită din imaginarul magic est-european, Ed vrea doar ca fiul său să se întoarcă la viaţă. Şi dacă acest lucru este imposibil, pentru că nimeni şi nimic nu poate aduce viaţă, atunci vrea ca cei vinovaţi să plătească. Oricât de mare ar fi preţul. Chiar dacă asta va însemna să îl aducă la viaţă pe Pumpkinhead.


Un Golem extraterestru

Creatura este categoric o reinterpretare a mitului iudaic al Golem-ului şi ar fi interesant de ştiut dacă s-a pornit de la vreuna dintre legendele talmudice, adaptările literare târzii sau, dimpotrivă, de la capodopera din 1920 a lui Paul Wegener, adaptare inspirată şi inteligentă a romanului semnat de Gustav Meyrink. Şi aici fiinţa trebuie trezită atunci când cel slab a fost nedreptăţit,  dar în versiunea lui Winston monstrul nu apără, ci poate doar răzbuna. Dacă Golem-ul „original” care apăra ghetoul avea o justificare morală, Pumpkinhead este prin excelenţă o creatură demonică, malefică. Poate doar să ucidă, dacă cel care l-a chemat este pregătit să plătească preţul. Nu este creat din pământ, ci Ed Harley dezgroapă dintr-un vechi şi uitat cimitir un hoit, pe care îl aduce vrăjitoarei, care îl readuce sub adevărata formă în cadrul unui ritual, folosind sângele tatălui şi pe cel al fiului. Sângele nu este doar viaţă, ci va face şi legătura telepatică dintre noul „golem” şi cel care l-a chemat, pentru ca Ed să vadă pas cu pas când cei vinovaţi sunt pedepsiţi. Creatura nu respectă nici un fel de reguli, este aproape indestructibilă, iar Winston a fost inspirat să nu folosească imaginea unui zombie. Pumpkinhead este asemănător mai curând extratereştrilor din seria Alien, o fiinţă înaltă şi emaciată, cu gheare imense şi colţi, pielea asemănătoare unei armuri, craniu alungit, clavicule ieşite în exterior. Lovecraftian. Terifiant. Poate nu deosebit de original ca imagine, dar eficient. Iar când Ed Harley va dori să îl oprească pe Pumpkinhead, după ce aproape toţi tinerii sunt ucişi, va fi poate prea târziu. Mai ales că Pumpkinhead nu este o creatură în cel mai strict sens al cuvântului, este un ciclu periodic, o anomalie ce revine pornind de fiecare dată din acelaşi loc.



Mi-a plăcut enorm Pumpkinhead atunci, a rezistat de-a lungul timpului celor câteva revederi. Un horror de anii 80 solid, bine realizat, bine pus în scenă, chiar dacă a avut un buget modest, un Lance Henriksen surprinzător de credibil, care te face din prima parte a filmului să îi simţi durerea şi furia, te face să i te alături imediat şi să simţi că la fel ai fi făcut şi tu. Un film care ar merita mai multă popularitate. Parcă în trecut genul, cu exagerările, repetiţiile şi stereotipiile inerente avea mai mult farmec decât astăzi, mai ales când vine vorba de cinematografia horror americană.

8 Nov 2012

Stephen King - Carrie

2 comments

Apărută în Revista de Suspans nr 1 cu titlul Cenușăreasa lui King

Pentru pasionaţii de Stephen King, acest prim roman, publicat în 1974, reprezintă din toate punctele de vedere începutul. Primul roman publicat de Stephen King, poate nu la fel de bun ca cele care au urmat, dar categoric o lectură obligatorie şi poate un prim pas inspirat în descoperirea temelor şi universului unui autor pe cât de controversat, pe atât de popular. Şi de bun. Prima ecranizare după o poveste de Stephen King, în 1976, regizată de Brian de Palma şi cu o Sissy Spacek perfectă pentru rolul Carrie, dar şi un neverosimil John Travolta. O transpunere pe celuloid mult mai bună decât altele mai cunoscute şi mult mai promovate. E adevărat că a existat şi o versiune de televiziune în anii 2000, un musical, dar atunci King era deja un nume mai mult decât vandabil. Cum povesteşte şi în Misterul Regelui, King a fost la un pas să renunţe la subiect, nu era primul roman abandonat şi nici măcar primul scris, departe de el şi de oricine altcineva gândul că această Carrie va reprezenta un succes incredibil pentru un autor fericit când reuşea să publice în reviste de tot soiul. Şi extatic mai ales când era plătit. Ar fi abandonat dacă nu ar fi fost insistenţele soţiei, care a intuit mai bine decât King însuşi potenţialul unei poveşti având-o în prim-plan pe eroina cu puteri stranii. Carrie, cartea care i-a adus un avans de 200.000 de dolari într-un moment în care ideea de a avea o mie de dolari în contul bancar era o simplă utopie ridicolă. De fapt, se poate spune că de la Carrie a început totul. Restul e istorie literară şi horror de cea mai bună calitate.

Carrie White ar fi putut exista de la o zi la alta ca oricare dintre colegele sale de şcoală. Elegantă, veselă, mergând la întâlniri, scriind bileţele băieţilor care îi plac, răsfoind reviste de modă şi visând la o carieră post-liceu. Eventual, cedând avansurilor celui mai popular băiat din clasă. Nimic deosebit, destin identic altor mii de existenţe. Dar Carrie a fost diferită din start, o paria, o respinsă, îmbrăcată prost şi mereu speriată, mereu transpirată, plină de coşuri şi mult prea grasă, încercând să se strecoare neauzită pe holuri şi în clasă, mereu convinsă că va fi din nou batjocorită. Liceul din viaţa reală nu este în nici o dimensiune şi nici un timp o lume idilică, populată de adolescenţi perfecţi şi superbi, altruişti şi inteligenţi, mereu prietenoşi şi gata să îi ajute pe ceilalţi. Eventual cu o coloană sonoră alcătuită din hit-urile epocii. Niciodată. Niciunde. Peste tot, ca şi în Thomas Ewen High School din roman, este cel mai bun exemplu de luptă pentru supravieţuire, cu cei puternici şi populari torturându-i şi umilindu-i pe cei slabi şi speriaţi. Puţini, cum povestea şi King în Misterul Regelui (titlu esenţial pentru a înţelege mult din lumea king-iană) puţini dintre aceşti excluşi reuşesc să scape neatinşi din infernul care ar fi trebuit să reprezinte cei mai frumoşi ani etc, etc. Carrie nu este o excepţie. Crescută de o mamă bigotă, Margaret White, captivă într-un pseudo-creştinism într-o variantă psihotică şi extrem de personală, cu un Iisus ameninţător şi furios, Carrie este prin excelenţă o victimă. Obişnuită să fie jignită, să fie ţinta glumelor, să fie fericită atunci când măcar este ignorată. Carrie şi-ar dori cel mai mult să fie invizibilă.

Momentul care declanşează drama a fost şocant în 1974, şi este şocant şi astăzi. Prima menstruaţie a lui Carrie. Ciudat de târzie şi îngrozitoare pentru că adolescenta nu ştie ce i se întâmplă, sângerând şi ţipând sub duşurile liceului, înconjurată de colegele care zbiară încântate şi ritualic „Pune-i dopul!”. Verosimil, mai ales că e vorba de Carrie White. Cenuşăreasa în varianta Stephen King, pedepsită de mamă pentru că a ajuns la vârsta păcatului, pedepsită de colege pentru că nu ştie şi nu înţelege ceva firesc. Şi ca în celebrul basm câţiva dintre colegi, mai mult pedepsiţi decât convinşi, vor încerca să îi ofere visul american în varianta de liceul. Vor vorbi măcar din când în când cu ea. Vor încerca să o protejeze cât de cât. Mai mult, cel mai popular băiat din liceu o va invita la balul de absolvire, cu toată opoziţia frenetică a aceleiaşi Margaret White, convinsă că păcatul a trecut acum pragul casei sale. Margaret White, unul dintre cele mai reuşite personaje feminine create de King, demonică în fanatismul ei, convinsă că este pedepsită pentru că la rândul ei, cândva, a păcătuit, angrenată într-o cruciadă isterică împotriva lumii întregi. Pedepsindu-şi fiica în fiecare zi, obligând-o să se roage unui Dumnezeu foarte personal, obsedată de ideea unei apropiate Apocalipse. Pentru că Margaret White ştie. Ştie de mulţi ani că fiica ei nu este la fel ca ceilalţi. Ştie că atunci când vrea Carrie poate să folosească puteri pe care poate le-a uitat.

Iar când Carrie White ajunge la bal, într-o superbă rochie pe care şi-a cusut-o singură, mai frumoasă decât oricare alta, tocmai pentru că a reuşit măcar o dată să fie liberă, să fie normală, este clar că „ceilalţi” nu au uitat nici o secundă că viitoarea regină a balului este tot Carrie White. Carrie White, cea grasă şi transpirată. Carrie White, cea care a uzurpat locul altcuiva. Carrie White, care trebuie să plătească pentru că se preface a fi ceea ce nu are voie nici să-şi imagineze. Şi când spulberi singura iluzie a unei adolescente cu puteri telekinetice incredibile, ce nu mai are nimic de pierdut şi îi vede pe toţi ceilalţi ca inamici, oare este de mirare că acesta va fi nu doar ultimul bal, dar şi finalul micii comunităţi?

Carrie este un Stephen King interesant şi obligatoriu, în ciuda unor mici stângăcii epice ale acestui roman de debut, oricum rezistând surprinzător de bine trecerii timpului. Carrie White e un personaj tragic, este exclusa, este mica Cenuşăreasă victimă a mamei demente care ajunge să îşi trăiască pentru o seară visul perfect, visul oricărei adolescente tipice, distrus într-o clipă de ceilalţi. Ceilalţi, personaj colectiv ce apare la final mult mai cumplit decât o Carrie însângerată şi dezlănţuită, dornică doar să distrugă o lume care a respins-o mereu, sunt malefici prin excelenţă în contrapondere. Duelul dintre Carrie şi Margaret, tensiune palpabilă şi cu atât mai insuportabilă cu cât mama nu este doar arhanghelul unui cult mortificant, cât principala vinovată pentru ceea ce a devenit Carrie, arată că deja în acel punct King era un autor surprinzător de matur şi de sigur. Construieşte două caractere feminine în opoziţie antagonică, în conflict permanent, veridice şi înfricoşătoare. Felul în care cele două se înfruntă în fiecare zi, elementele din care Margaret a creat un cult întunecat sperie şi fascinează în egală măsură.

Pentru că ceea ce este cu adevărat şocant în Carrie nu este neapărat finalul apocaliptic în care răzbunarea nu mai ţine cont de nimeni şi de nimic.

Cumplit este că la sfârşit, când totul s-a terminat, realizezi nu doar că de la bun început ai fost de partea lui Carrie, ci mai ales că sunt şanse enorme ca şi tu să fi făcut la fel. Pentru că tocmai acesta este unul dintre secretele regelui. Monstrul adevărat este cel mai adesea bine ascuns în noi, camuflat în faldurile secrete ale acelei conştiinţe de care nu ne apropiem niciodată, de teamă să nu trezim ceea ce se odihneşte acolo. Şi dacă va fi trezit, şi dacă va fi eliberat, nimeni nu ştie dacă poate fi oprit.

7 Nov 2012

Stephen King - A Face in the Crowd

0 comments

Publicat în Revista de Suspans nr 1 cu titlul Purgatoriul din tribună


Această nuvelă ce ar putea servi foarte bine drept scenariu pentru un episod al primei serii din Zona Crepusculară (categoric unul dintre cele mai bune seriale imaginate vreodată) nu este prima colaborare dintre King şi Stewart O’Nan. Prima dată au scris împreună un volum aparent ciudat pentru cei obişnuiţi cu un King lucrând la poveşti cu creaturi înfiorătoare, crime şi lumi fantastice. Faithful, carte apărută în 2004, este un volum non-fiction despre… baseball, mai exact despre echipa Boston Red Sox, preferata celor doi, în sezonul din 2004. Nu l-am citit, pentru că nici subiectul nu m-a atras. Şi mi-e greu să cred că pentru fanii non-americani ai lui King o astfel de scriere ar fi prea atrăgătoare. Nu era prima oară când King folosea pasiunea pentru acest sport ca sursă de inspiraţie. The Girl Who Loved Tom Gordon este un roman a cărui structură epică o reproduce pe cea a reprizelor unui meci. Blockade Billy este un thriller modest cu şi despre baseball. E bine că până acum King nu s-a gândit la o versiune sau supliment Dark Tower unde baseball-ul să joace rolul principal. Nu că ar fi timpul trecut.


A Face in the Crowd a pornit de la o idee din perioada Faithful, şi e interesant că foloseşte baseball-ul doar ca un cadru general, subiectul fiind… publicul. Acea parte atât de importantă a oricărui meci, mii de chipuri ceţoase şi răspândite de jur împrejur în colossem-uri moderne, închizând ceea ce se petrece pe teren într-un cerc aparent inviolabil, cu fanatismele, trăirile şi frustrările sale, adesea întinse de-a lungul unei vieţi întregi, nu arareori transmise parcă genetic de la o generaţie la următoarea. Publicul, uriaşul anonim cu mii de faciesuri fără de care baseball-ul nu ar putea exista cu adevărat. Publicul, ce pare că stă pe locurile sale încă din vremea circului roman şi a teatrului elen, doar distracţia, epoca şi hainele s-au schimbat. Fiecare participant, deşi poate trăieşte cu intensitate colosală ceea ce se întâmplă cu echipa sa de suflet, se confundă cu ceilalţi, devine o parte a gigantului organism din jurul său. O colonie de fani. Survolată periodic de camere şi servind drept fundal.

Dean Evers, eroul fără voce din această poveste a chipului din mulţime, nu s-a prea uitat la baseball până când şi-a pierdut soţia, după o căsnicie îndelungată şi surprinzător de fericită într-o vreme a divorţurilor statistic majoritare. 46 de ani. Un record. După o viaţă împreună, Dean Evers, un individ aparent comun, se trezeşte singur, într-o casă modestă şi goală, încă purtând amprenta soţiei scoase din ciclul normal al existenţei de un banal atac cerebral. Nici măcar nu are cum să o răzbune. Ellie pur şi simplu s-a stins. Nimeni nu este vinovat, aşa că Dean, un văduv şi el aflat la mică distanţă de finalul firesc al vieţii, nu şi-a pus problema să devină un erou. Adunând piesele disparate ale existenţei sale, trăieşte singur, rar vorbeşte cu vreun prieten şi pentru a umple timpul care pare să se fi dilatat cumplit începe să se uite la baseball. În fiecare seară când e meci, Dean Evers ia loc pe canapeaua veche şi dă drumul la televizor. Eventual o bere. O cină semipreparată. Ceva de ronţăit. O existenţă monotonă, dar suportabilă. Iar baseball-ul, pe care în trecut îl privea cu relativă indiferenţă, devine o pasiune şi un mod de a rezista încă o zi.

Până în seara în care în public, la una din acele panoramări ale camerei, Dean Evers îl vede pe Dr. Young, vechiul său dentist. Dr. Young, pe care toţi copiii îl detestau, şi care este mort de mult, de foarte mult timp. Apoi Lennie Wheeler, fostul său partener de afaceri, pe care Dean Evers spera să nu-l mai revadă vreodată. Şi el este mort. Ca şi alţii. De fiecare dată, la fiecare meci, Dean vede în public pe cineva cunoscut. Cineva la care a ţinut, cineva pe care l-a detestat şi chiar rănit, cineva faţă de care a greşit sau chiar cineva căruia i-a făcut cumplit de mult rău. De fiecare dată altcineva. Până în seara în care Dean, tot mai convins că de fapt nu a înnebunit, o vede în public pe soţia sa.

A Face in the Crowd, deşi modestă epic, este o surprinzătoare nuvelă în cel mai bun stil king-ian. Emoţionează intensitatea cu care Dean încearcă să o păstreze pe soţia sa, felul în care rememorează mici detalii aparent neînsemnate, resemnarea cu care se ascunde în fiecare seară de sine în ecranul televizorului. O mică tragedie oricând repetabilă şi posibilă cu infime variaţii, până când se produce ruptura de realitate şi monotonia lasă locul demenţei, în primă fază. Un bătrân cu suflet bun şi nimic de ascuns, aruncat în faţa unei tornade. Dean Evers este un personaj aparent anodin, un văduv atât de comun, că nu reprezintă mai mult decât un procent într-o statistică, dar care, ca oricare dintre noi, are în trecut lucruri pe care ar vrea să le uite. Iar tribunele înţesate de public pe care le vede la televizor ar putea fi atât felul şi locul în care îşi ispăşeşte greşelile şi se eliberează, cât şi infernul său propriu şi personal, unde va ajunge la infinit, fără a se mai putea elibera. Înfiorătoare nu este neapărat apariţia celor morţi, indiferenţi şi reci în faţa freneziei unui meci de baseball, ci această ambivalenţă, imposibilitatea de a şti dacă Dean este salvat sau, dimpotrivă, damnat. Şi teama că într-o zi ceva similar ţi s-ar putea întâmpla şi ţie, cititorul. O povestire pe care iniţial aş fi fost tentat să o trec cu vederea, pentru a evita o nouă naraţiune despre baseball, şi aş fi făcut o greşeală. Se pare că Stephen King nu şi-a pierdut câtuşi de puţin suflul. N-ar fi rău dacă ar apărea o tălmăcire românească, măcar într-o antologie. Merită.

1 Nov 2012

Revista de Suspans numărul 2

0 comments

A apărut numărul 2 al Revistei de Suspans. O secțiune generoasă de proză (inclusiv un fragment dintr-un roman de Adrian Voicu), interviu cu Tim Lebbon, recenzii de filme și cărți și multe altele. Sper să vă placă, eu acum încep să o citesc.

Articolele mele în numărul 2: Cura "minune" (Richard Bachman, Thinner) și Demoniada (Evil Dead, 1981). Romanul lui Bachman este nu doar unul foarte bun, dar a avut și o ecranizare surprinzătoare, iar Evil Dead este un clasic. Ușor în Top 10 al genului, cel puțin unul personal.

Să ne citim cu bine și la numărul 3, și mai încolo.

15 Oct 2012

Stephen King’s N pe Webcomics.ro

3 comments
Prima dată când public pe Webcomics.ro, si cum altfel decât o recenzie Stephen King, de această dată versiunea în bandă desenată a nuvelei N. Sper să fie doar începutul unei lungi colaborări și să vă placă.

1 Oct 2012

Revista de Suspans - numărul 1

4 comments

Astăzi a apărut primul număr al Revistei de Suspans. Mircea Pricăjan a reuşit ca după neaşteptata despărţire de Suspans.ro (dar asta este o altă poveste deja) să lanseze o revistă mult peste aşteptările mele cele mai optimiste, atât cantitativ cât şi mai ales calitativ. Se pare că dacă vrei cu adevărat să pui pe picioare o revistă de gen, chiar într-o perioadă în care ne dăm de ceasul morţii că nu se mai citeşte, piaţa de carte e aşa cum e, editurile suferă şi toate celelalte, se poate. Nu ştiu cum, care este exact formula magică, dar se poate. 

Un prim număr consistent, cu recenzii de carte şi film, interviu, proză şi eseu, un interesant dosar dedicat revistelor electronice (a fost cel dintâi material pe care l-am citit), rubrici semnate George Arion şi Bogdan Hrib, etc. Multe dintre numele prezente îmi erau deja cunoscute - Răzvan Coloja, A.R. Deleanu, Adina Barvinschi, Eugen Ovidiu Chirovici, pe alţii îi descopăr treptat. Şi se anunţă deja un al doilea număr chiar mai generos, dacă este posibil. Şi cred că este. 



În primul număr al revistei am şi eu trei materiale: Pumpkinhead (1988), Cenuşăreasa lui King şi Purgatoriul din tribună. Sper să vă placă. 

29 Sept 2012

Richard Bachman - Fugarul

1 comments

Apărut în Suspans nr 27 cu titlul Fugi sau mori

Cine se aşteaptă ca cele 101 de capitole ale romanului publicat în 1982 sub pseudonimul Richard Bachman să aibă mare legătură cu filmul omonim din 1987, suspect de bine primit de critică ţinând cont de calitate, va avea o mare surpriză. Plăcută. În afara ideii jocului de televiziune şi a atmosferei sumbre, cartea este la ani-lumină distanţă de film, este unul dintre rarele momente în care King/Bachman s-a „jucat” abordând SF-ul într-o distopie nu foarte îndepărtată de cea din Marşul cel lung. Mereu surprinzător pentru mine este că sub pseudonimul Bachman King a abordat teme, motive şi poveşti pe care poate altfel nu le-ar fi scris niciodată, ca şi când acest alter-ego (ucis de cancerul pseudonimului) i-a acordat o nesperată libertate. America fantastică a anului 2025 este o ruină în varianta din Fugarul, spaţiu de coşmar unde Ben Richards, eroul cărţii şi unul dintre cetăţenii haoticului Co-Op City, undeva la vest de Detroit, încearcă să supravieţuiască. Un 1984 în care nu îl mai asculţi pe Fratele cel Mare, dar în fiecare zi Ei au grijă să te distreze suficient pentru a nu mai avea timp să gândeşti. Sau, şi mai grav, să te împotriveşti. Nici nu ai mai avea nevoie de Fratele cel Mare cât timp ai televiziune. Un spaţiu totalitar şi post-cyberpunk, dominat de violenţă şi sărăcie extremă, murdar şi bolnav, în care singura distracţie accesibilă a rămas gama generoasă de emisiuni-concurs. Multe dintre ele soldându-se cu moartea sau măcar rănirea gravă a participanţilor. Cel mai de succes este „Fugarul”, organizat de Games Network. Foarte puţini ajung să concureze. Dintre candidaţi cei mai mulţi sunt respinşi la examenele extrem de dificile de la preselecţie. Ţinând cont de reguli şi mai ales de previzibilul final al emisiunii nu se poate spune că cei selectaţi ar fi norocoşi.

Ben Richards este unul dintre milioanele de învinşi. Face parte din clasa lumpenilor fără vreo speranţă. Şi-a pierdut slujbele mizere, apoi orice şansă de a mai lucra vreodată. Este unul dintre milioanele de şomeri. Ca şi ei, mănâncă rar şi prost, se îmbracă în zdrenţe, a renunţat de multă vreme la fumat. Nu şi-ar fi permis. În registre apare ca un cetăţean-problemă, ce refuză să accepte regulile. O oaie-neagră. Un paria. Nu există asistenţă medicală pentru cei ca el, nu există resurse, nu există decât, uneori, mici ajutoare sub formă de hrană de proastă calitate. Tot ce ai nevoie se găseşte pe piaţa neagră, unde ai nevoie de bani. New Dollars. Ben nu a mai văzut de multă vreme aşa ceva. Uneori se teme că doar şi-a imaginat că există. Soţia, Sheila, se prostituează pentru ca familia să poată supravieţui. Fiica, Cathy, în vârstă de doar câteva luni, este bolnavă de gripă şi are nevoie de antibiotice. Disperat, Ben Richards se înscrie la „Fugarul”, deşi este aproape sigur că va fi respins. Este prea slab şi destul de bolnav, pentru că nu poţi arăta ca un atlet atunci când mănânci doar uneori. Paradoxal sau nu, este unul dintre cei aleşi. Iar regulile, cunoscute de toată lumea, sunt surprinzător de simple. Fugi sau mori.

Odată selecţionat, devii un inamic al statului şi ai doar două avantaje: un avans de 12 ore şi o sumă de bani, suficientă de altfel pentru a trăi o lungă perioadă. Dacă totul merge cum este prevăzut, oricum nu vei avea timp să cheltuieşti prea mult dintre ei. Câştigi 100 de New Dollars pentru fiecare oră de supravieţuire, 100 pentru fiecare agent sau poliţist pe care îl omori şi un miliard, o sumă imposibil de înţeles, dacă reuşeşti să rezişti 30 de zile. Nimeni nu a reuşit vreodată. Recordul actual este de opt zile şi câteva ore, de care nimeni nu s-a mai apropiat de multă vreme. Oricine dă informaţii despre tine câştigă 100 de dolari, cine te omoară – 1000. Mai primeşti şi o minicameră video, cu care trebuie să te înregistrezi în fiecare zi, două filmuleţe de 10 minute, pe care le expediezi prin poştă pe adresa organizatorilor, ca o dovadă că eşti în viaţă. Dacă nu trimiţi înregistrările, eşti eliminat şi pierzi banii. Orice ai spune, Games Network va cenzura sau modifica înregistrările. Pentru că nu trebuie să uiţi – acum tu eşti inamicul public numărul unu. Te poţi duce oriunde în lume, absolut oriunde, doar că după douăsprezece ore de la start după tine pornesc şi Vânătorii, unităţile de elită ale Games Network, care nu au ratat niciodată. Oricine te poate trăda pentru bani. Chiar şi cel mai bun prieten. Devenit o vedetă a celui mai fascinant spectacol mediatic al epocii sale, o epocă cenuşie, brutală şi ucigaşă, Richards nu are de ales şi îşi începe fuga. Lumea întreagă este deschisă în faţa sa.

Iniţial, Richards pare doar un alt concurent, şi dacă s-ar paria că trăieşte mai mult de 24 de ore nu s-ar găsi mulţi amatori să mizeze pe el. Numai că în scurt timp organizatorii îşi dau seama că Richards este mai bun sau măcar mai norocos decât toţi cei dinaintea sa. Îşi face rost de acte false, îşi găseşte surprinzători aliaţi în rândurile proletariatului ce organizează o perpetuă rezistenţă, reuşeşte să scape din câteva capcane ale poliţiei şi chiar să ucidă câţiva urmăritori. Cei din clasa de jos, cei controlaţi, cei îmbolnăviţi de radiaţii şi muncind, atunci când au unde, în condiţii de exterminare, ajung să vadă în concurentul celei mai populare emisiuni un erou. Cel care nu avea nici o şansă la început s-ar putea să fie cea mai bună „achiziţie” pentru Games Network, emisiunea are o cotă de audienţă depăşind cele mai optimiste aşteptări, iar Richards este pentru cei înţepeniţi în faţa magiei mediatice personajul zilei. Chiar şi temuţii Vânători par să îl scape adesea printre degete. Atât de bun, încât s-ar putea să primească o ofertă la care nimeni nu se aştepta. Publicul va şti doar că Richards a fost prins şi ucis. Iar cel care se numea Richards va putea începe o nouă viaţă. Cu totul diferită de ce a fost înainte. Iar faptul că a concurat la Fugarul pentru a-şi salva copilul va fi doar o amintire urâtă.

Un Richard Bachman pe care l-am evitat mult timp din cauza filmului şi îmi dau seama că a fost o greşeală. Ofensiva mediatică nu mai este un mijloc de propagandă, este totul, este Alfa şi Omega în această distopie, iar Fugarul nu mai e de multă vreme o emisiune de succes, ci a devenit Emisiunea esenţială, motorul unei lumi alcătuite din imagini glamoroase şi violenţă. Poate fi interpretat ca o critică, ca un avertisment, ca o utopie întunecată. Ca un viitor foarte probabil. Un Bachman bun, ce nu trebuie ratat.

28 Sept 2012

Stephen King - Ur

0 comments

Apărut în revista Suspans nr 27 cu titlul Aplicaţia Ur

Cine este deja familiarizat cu scrierile lui Stephen King ştie deja, cu siguranţă, că această nuvelă a fost publicată în februarie 2009 online, exclusiv pentru Kindle, şi era a doua oară când King lansa în premieră un text pe Internet, după succesul înregistrat în 2000 cu Riding the Bullet, povestire inclusă ulterior în Everythings Eventual şi ecranizată, surprinzător de bine, în 2004. O nuvelă excelentă, de altfel, această Riding the Bullet. Ur a fost, aşa cum era de aşteptat, un succes. Şi nu doar datorită ineditului metodei de promovare, ci mai ales pentru că este un King poate mai puţin cunoscut, dar bun, atât pentru subiectul în sine, cât şi datorită legăturilor cu universul Turnului Întunecat. După cum mărturiseşte în mai multe interviuri, King este un pasionat de gadget-uri, de tehnologie, ceea ce nu se prea suprapune cu imaginea pe care mi-o formasem despre autorul lui Misery, cu acea maşină de scris ce îşi pierdea treptat literele. Recitind nuvela şi suprapunând ideea unui „King Kindle” asupra imaginilor şi fotografiilor cu Stephen King în faţa uneia dintre maşinile sale de scris (cum a fost acea Olivetti portabilă la care a scris Carrie sau Blaze) Ur îţi dă un sentiment straniu, aproape de teamă în faţa schimbării. Chiar şi în faţa unui laptop sau unui procesor de text, Stephen King pare o prezenţă neobişnuită. Dar pe Kindle? Lumea chiar se schimbă.

Personajul din Ur, bibliovorul profesor Wesley Smith, colecţionar şi cititor de cărţi, cu un mic apartament ce seamănă tot mai mult cu un vast depozit de carte şi publicaţii diverse, plus notiţe, caiete şi hârtii de care cu siguranţă a uitat, este la început tot atât de nepotrivit în rolul de posesor al unui Kindle. Demodat nu doar prin materia predată, ci mai ales prin pasiunea sa pentru cartea clasică, pentru parfumul de hârtie îngălbenită şi acea notă aspră a rândurilor ieşite proaspăt din tipografie, Smith este din acest punct de vedere anacronic. Unul dintre ultimii dinozauri îndrăgostiţi de o borgesiană bibliotecă. O pasăre Dodo a catalogării, indexării şi lecturii. Mai mult, pentru a-şi impresiona iubita, o antrenoare ce lucrează la acelaşi colegiu, mai ales că cei doi trec prin prima criză serioasă a relaţiei, Smith face şi el pasul spre Noua Eră Digitală. Demodatul cititor îşi cumpără un Kindle. Nu doar că acest Kindle vine suspect de repede, dar spre deosebire de toate celelalte este… roz. Un gadget mic şi roz pentru un profesor în care, aşa cum se ştie, zace ascuns un scriitor. Doar în toţi profesorii de literatură engleză din toate cărţile din toate lumile zace ascuns un scriitor, ca o sarcină discretă şi totuşi prezentă, ce se dovedeşte în majoritatea cazurilor o banală sarcină extrauterină, neviabilă. Ce se ascunde însă într-un Kindle?

După cum realizează Smith în scurt timp, Kindle-ul său roz nu are doar o culoare stranie. Are şi o opţiune specială, experimentală. Ur Functions, cu secţiune de cărţi, arhivă de ştiri şi Ur local (în construcţie). În secţiunea de cărţi Smith va găsi 17.894 de titluri avându-l ca autor pe Ernest Hemingway, găsite în 10.438.721 de Ur. Descarcă un roman inedit de Hemingway, Cortlands Dogs. Costă 7.50 dolari. După primele pagini Smith trăieşte fascinaţia terifiantă a pasionatului de carte şi mai ales de Hemingway. Este categoric Hemingway, sau un imitator perfect. La o căutare sumară sunt alte peste 20 de titluri de Hemingway, şi doar în câteva dintre Ur-uri, titluri de care nimeni nu a auzit. Milioane de Ur-uri sau tot atâtea dimensiuni, cum începe să înţeleagă profesorul Smith. Tot atâtea realităţi. Lumea în care el există nu este decât una dintre acestea, dimensiuni paralele ce pot fi straniu de asemănătoare sau cumplit de diferite. Într-unele autorul căutat nu a existat, în altele nu a scris, alteori a scris mai puţin sau mai mult, nu există capodoperele sale sau, dimpotrivă, există zeci de alte titluri. Faulkner nu există în nici un Ur. Există mai mulţi Wesley Smith. Într-unul dintre Ur-uri Poe a trăit până în 1875 şi a scris nu mai puţin de şase romane. Capodopere de care nimeni nu a ştiut, mii de romane, milioane de volume, comoara unui librofag ajuns în Paradis. Zile întregi petrecute descoperind, răsfoind, citind, chiar dacă Smith înţelege fără să vrea să accepte că nu va putea niciodată măcar să vadă toate titlurile ce îl interesează. Kindle-ul Ur i-a prezentat un număr colosal de universuri, prea multe pentru a fi măcar acceptate de mintea umană. Până când Wesley Smith înţelege că în secţiunea de ştiri poate găsi ziarele de a doua zi din Ur-ul în care trăieşte chiar el. O poate face şi în multe dintre celelalte realităţi, descoperind cu oroare că în alte Ur-uri lumea s-a sfârşit printr-un holocaust atomic, că alte figuri politice minore au ajuns la putere sau că asasinate celebre şi cruciale pentru istoria lui Smith nu au avut loc de fapt. Printr-un mic gadget roz Smith poate prevedea viitorul şi, atunci când este nevoit, îl poate schimba. Dar aşa cum se întâmplă în 11/22/63, viitorul va rezista schimbării cu o forţă proporţională intensităţii cu care ar fi modificat. Când încerci să construieşti un viitor alternativ, mult mai favorabil ţie, s-ar putea să aduci în Ur-ul tău forţe şi fiinţe pe care ai fi sperat că nu le poţi imagina.

Ideea centrală din Ur fascinează prin simplitatea sa, chiar dacă Stephen King nu este primul – şi categoric nu va fi nici ultimul – care a abordat tema descoperirii unui număr imens de scrieri ale autorilor deja canonizaţi în panteonul clasic. Numai cine a fost fascinat la vremea sa de un autor sau altul poate înţelege ce ar însemna să descopere un titlu inedit al scriitorului pe care, poate, îl idolatrizează deja. Dar câteva zeci? Dar milioane? Un caleidoscop colosal al realităţilor paralele imaginabile şi posibile, văzute de un profesor de literatură engleză. Ur este, în esenţa sa, o poveste pentru cei fascinaţi de carte şi o interpretare a schimbării pe care a adus-o e-book-ul în acest univers, altădată puţin prăfuit, cu rafturile uşor curbate din cauza greutăţii, colecţionari maniaci de toate vârstele, vânzători, specialişti, editori şi librari, scriitori geniali sau scribuleţi insignifianţi. Un univers labirintic şi imposibil de conceput sau de înţeles de o singură minte umană, dacă te gândeşti doar la colosalul spaţiu pe care l-ar ocupa un catalog complet al tuturor cărţilor publicate vreodată într-un singur Ur. Ţinând cont de cantitatea imensă de celuloză tipărită şi, acum, de biţi, un astfel de Turn Babel al cărţii ar fi, categoric, depăşit în fiecare clipă. O poveste fără sfârşit. Câte titluri ar avea un asemenea catalog? Ar încăpea într-un Kindle?

27 Sept 2012

Revista de Suspans - din 1 octombrie

0 comments

Pe 1 octombrie va apărea primul număr al Revistei de Suspans, o nouă publicaţie electronică lunară, unde puteţi citi recenzii de carte şi film, prezentări, ştiri, eseuri, interviuri, proză şi poezie, cam tot ce ţine de literatura de suspans, horror, SF, fantasy, etc. Şi nu numai. Redactor-şef - Mircea Pricăjan. 

De la 1 octombrie a.c., vă invit să-mi fiţi alături — mie şi echipei pe care am strâns-o în jurul meu — la lansarea unei noi publicaţii electronice. Este un mensual care îşi va împrospăta ediţia la fiecare 1 a lunii. Este o revistă independent, neafiliată, pe care am înfiinţat-o cu forţe proprii şi la care au pus umărul o mulţime de oameni la care ţin mult. Şi cărora le mulţumesc şi acum, aici.
Vizitaţi, deci, adresa http://revistadesuspans.ro/, vedeţi cam ce vom oferi şi la 1 octombrie, lunea viitoare, reveniţi pentru întregul sumar. Vă asigur că aşteptarea a meritat şi că multe vom putea face împreună de aici înainte. The sky is the limit.
                                                                                                                                     Mircea Pricăjan

Înaintea lansării oficiale puteţi citi blog-ul sau pagina de Facebook. Sau să vă înscrieţi la newsletter. Vă asigur că merită şi va fi ceva foarte, foarte interesant. Mai e un pic. Doar câteva zile. În numărul 1 voi avea şi eu două recenzii, sper să vă placă. 

18 Sept 2012

Alexandru Paleologu despre fumatul pipei

0 comments

- Fumatul pipei era un gest de dandy?

- Greu de zis. Eu am fumat prima dată pipă şi abia pe urmă m-am constrâns să trec la ţigarete, fiindcă era ciudat ca un tânăr să fumeze pipă în societate. Apoi, am revenit la pipă. Fumatul îţi asigură o gesticulaţie dezinvoltă, tocmai de aceea oamenii neînvăţaţi cu societatea fumează excesiv, ca să aibă une contenance. Sigur că, în legătură cu pipa, era vorba şi de a-ţi adăuga un fel de însemn de prestigiu, un obiect pe care să-l ţii în colţul gurii aşa, ca un englez, ca un amiral sau... ca un idiot. De fumat, m-am lăsat, pentru că n-am mai avut chef. 

Breviar pentru păstrarea clipelor. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Alexandru Paleologu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012, pg 222-223

Foto: cartearomaneasca.ro

17 Sept 2012

13 Sept 2012

Kindle WIFI - primele impresii

6 comments
Nu sunt pasionat de gadget-uri şi tehnologie. Nu am habar ce apare şi mai ales ce e ”fashion”, nu înţeleg ce rost are un telefon cu nu ştiu ce funcţii, şi de când am renunţat la jocuri nici nu pot spune cu exactitate ce configuraţie are laptop-ul meu. Esenţial este că merge. Aşa că am tot amânat cumpărarea unui e-reader. Dar nu acesta a fost principalul motiv. Sunt un pasionat al cărţii clasice, mai ales cartea veche, luată dintr-un anticariat nu foarte aglomerat şi poate cu rafturile un pic prăfuite, cartea îngălbenită şi cu un parfum aparte, cu note de tutun uscat, lemn şi clei de oase, cartea cu o poveste şi măcar un proprietar, poate chiar unul care a recitit-o şi a făcut însemnări sau note pe pagini, cartea cu o ştampilă conţinând magicul termen ”libris” pe pagina de gardă şi o semnătură cu dr. sau av. Nu doar pentru că astfel poţi găsi rarităţi la un preţ de nimic, dacă ştii ce şi unde să cauţi, eventual ai un dram de noroc. Nu doar pentru că uneori ediţiile vechi sunt mai bune, măcar ca traducere, decât cele noi. Mai ales pentru că teancurile de cărţi nou-nouţe din librării, cu toate că sunt frumoase şi interesante, unele chiar excelente, nu au o istorie în spate, sunt identice una ca alta până la tirajul de 500-1000 de exemplare. Clone de celuloză. Eram aşadar cu totul în afara publicului-ţintă. 

M-am jucat cu un Kindle într-un showroom, aşteptând să fie gata actele pentru vreo cumpărătură teribil de casnică, unul din acele aparate strălucitoare şi pseudo-lovecraftiene ce populează şi acaparează bucătăria modernă. Nu mă aşteptam să-mi placă. Mi-a plăcut. Poate în anumite limite m-a fascinat. Cărţi electronice aveam, dobândite mai mult sau mai puţin legal, majoritatea în engleză şi franceză, mai ales clasici descoperiţi pe tot soiul de site-uri. Cu avantajul major că erau gratuite şi uşor de luat. Pasiunea colecţionării, plus că nu ocupau loc fizic şi mai ales nu trebuiau aranjate şi şterse de praf, coşmarul oricui are o bibliotecă măcar decentă ca spaţiu ocupat. Le mai citeam pe laptop, dar era incomod. Interesul pentru e-readere s-a transformat în pasiune, pasiunea în obsesie, într-un final, după îndelungi deliberări, am ajuns posesorul unui Kindle WiFi. Luat de la Azerty, care s-au mişcat surprinzător de repede. Factorul decisiv a fost preţul, plus că nu vroiam altceva decât să citesc fără să mă distragă altceva.  


Primele impresii:

- mult mai uşor decât mă aşteptam, aproape că nu îl simţi. De unde şi teama să nu-l scap din greşeală. 
- înveţi destul de repede să umbli cu el, simplu şi intuitiv. 
- se citeşte uşor, după un update de soft se mişcă rapid, fără ghosting şi alte probleme, reţine pagina la care ai rămas. 
- ai 1.25 giga disponibili, eu am folosit până acum cel mult 300 de mega, măcar să le citesc pe toate şi să pun altele. Fireşte, iniţial au intrat King-urile pe care nu le citisem, Lovecraft, Orwell, povestirile lui Hoffmann în tălmăcire franţuzească, ceva Bradbury. 
- mă temeam să nu fie obositor pentru ochi, dar nu este mai mult decât o carte clasică, fie şi după câteva ore. După ce te obişnuieşti ţi se pare că numai aşa ai citit toată viaţa.
- se copiază orice foarte uşor, după ce îl cuplezi la USB apare ca ”hard” extern. Şi pe urmă copy/paste în Documents. Pentru uşurinţă eu am organizat totul în directoare, deşi Kindle nu le vede. 
- după înregistrare poţi organiza titlurile pe categorii, dar cum nu ţin foarte multe pe el ar fi o muncă inutilă. Se poate, dar nu-i văd rostul. 
- nu ştiu cât ţine bateria, l-am încărcat complet în prima zi şi acum aştept să văd când rămâne fără combustibil. Deşi e folosit zilnic nu dă semne de oboseală. 
- nu reflectă lumina ciudat, nu este lucios, dar ai nevoie de o sursă exterioară de lumină pentru citit. 
- nu am încercat cărţi româneşti, deci nu ştiu cum vede diacriticele. Când o fi cazul...
- aşa cum ştiam nu afişează corect majoritatea PDF-urilor, mai ales cele cu multe imagini - luate în principal de pe DacoRomanica - dar pe acestea oricum le citeam pe laptop. Plus că revistele de epocă şi ziarele chiar sunt prea mari pentru un ecran atât de mic. La fel şi Pif-urile. 
- pentru convertire în mobi folosesc Calibre. Foarte bun, suficient de rapid, n-am avut probleme de conversie. 

Kindle WiFi vine într-o cutie de carton cu logo, înăuntru doar reader-ul şi un cablu mini-usb. Nimic mai mult. Elegant, uşor, ecranul parcă un pic mai mare decât îmi păruse în showroom. Nu am wifi acasă, aşa că l-am înregistrat la un prieten mai norocos din acest punct de vedere. Acum am şi reclame, dar îmi plac, am luat şi două cărţi gratuite de la Amazon, să văd ce şi cum. O să mai iau, pe partea de clasici oferta e colosală. Şi se mai găsesc şi în alte părţi, tot gratuit. Trebuie să îi iau şi o copertă, măcar să îl protejez mai mult. Până atunci îl ţin în cutia de carton atunci când nu-l folosesc. Cu toate că sunt prin definiţie cusurgiu nu i-am găsit încă defecte, să văd cum se comportă pe termen lung. Până acum intră în categoria achiziţii inspirate, aşa că revin la Dark Tower 7. Până când se va traduce la noi cred că va mai trece un timp. Recomandat. Poze n-am. 

Foto: amazon.com

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...