19 Dec 2011

Peterson : Sweet Killarney

2 comments
Tutun : burley, black cavendish, virginia, maryland
Aspect tutun : ribbon
Aroma : fructe confiate, un pic de lichior, foarte vag caramelul promis
Tărie : scăzută
WAF : ridicat
Prezentare : cutie de 50 de grame

În ciuda numeroaselor impresii negative de pe TobaccoReviews.com am hotărât să schimb gama şi să mai încerc un aromatic de la Peterson - Sweet Killarney. Mai ales că în preajma sărbătorilor s-ar putea să fiu nevoit să socializez, sper nu prea mult, şi cu cercuri de nefumători. Tutunurile Peterson mi-au oferit câteva surprize plăcute când vine vorba de flake, latakie sau virginie cu uşoare casing-uri, dar nimic memorabil în spectrul mixturilor aromatizate. Cam toate sunt la fel, cel mult medii calitativ şi uşor de uitat. Fructate, lejere, poate bune pentru început. 

Sweet Killarney este un astfel de amestec, patru tipuri de tabac (o generozitate de la care te aştepţi la mult mai mult) într-o frumoasă combinaţie de nuanţe cafenii, aurii şi brune, foarte umede în cutie. Mirosul este cel deja tipic pentru un aromatic Peterson - fructat, un pic de alcool, foarte intens, cu doar câteva note din caramelul anunţat în prezentare. Nici măcar o vagă promisiune de tabac. După ceva aerisire am fumat un bol într-un DC dedicat amestecurilor de gen, a doua zi alte două, în pipe fără filtru. Bine uscat se aprinde relativ repede şi arde constant pănă spre final, altfel transformă fumata într-o cursă de stricat beţe de chibrit. 

Gustul până la jumătate este de compot, foarte dulce, poate chiar prea dulce, de fructe confiate cu un strop de lichior, şi trebuie multă atenţie, combinată cu un ritm foarte, foarte lent, pentru a simţi un pic din caramel. În a doua parte a fumatei, aşa cum era de aşteptat, casing-ul capătă un gust amar şi chiar acrişor, apare gustul prea discret de tutun (cu ceva aciditate de la auriile virginii) şi până la final se menţine în aceleaşi limite. O notă ridicată pentru mirosul lăsat în cameră, ar trebui să facă furori printre civili. 

Sweet Killarney este un aromatic mediocru, în care tutunurile sunt aproape total mascate de amestecul de fructe. Un tutun care va fi având fanii săi, poate fi o experientă, dar la care nu voi reveni cu siguranţă. Merge în perioada sărbătorilor, poate merge şi când faci primii paşi. Altfel nu. 

18 Dec 2011

Turnul Întunecat 5 - Wolves of the Calla

8 comments
      Nu mai aveam răbdare să apară la Nemira al cincilea volum din saga lui King, tot în traducerea lui Mircea Pricăjan (care a făcut o treabă remarcabilă cu primele patru volume, şi nu numai) şi presupun în acelaşi format hardcover, greu de cărat prin autobuz, dar foarte aspectuos şi rezistent. Nu ştiu dacă am ajuns să stăpânesc arta dificilă a diplomaţiei conjugale sau pur şi simplu am scâncit şi m-am bosumflat ca un copil mic, dar joia trecută, după o zi de alergătură, am găsit în camera mea volumul 5. Ediţie softcover, Hodder, superbă, cu o copertă în care Turnul e scăldat într-un stacojiu regal. Cadou din partea soţiei, căreia îi mulţumesc şi aici. Ignorând că asta înseamnă o serie de treburi casnice/domestice greu de suportat, pe care trebuie să le împlinesc zilele acestea, cu zâmbetul pe buze şi inima uşoară. Este Ka. 

Micro-synopsis

La fiecare generaţie, în Calla Bryn Sturgis vin Lupii din Thunderclap, călărind cu toţii pe cai cenuşii. Sunt înarmaţi, temuţi, tăcuţi. Nimeni nu ştie de fapt dacă sunt oameni purtând măşti de lupi sau altceva. La fiecare generaţie iau câte unul dintre gemenii cu vârsta cuprinsă între cinci şi 14 ani (aici gemenii sunt ceva obişnuit, oricât ar fi de straniu, iar copiii singuri sunt o raritate). O parte dintre copii se întorc mai târziu, cu mintea sfărâmată şi purtând în ei germenul unui gigantism care îi ucide de regulă până la 30 de ani, în dureri atroce. Uriaşi idioţi, îşi târăsc zilele care le-au mai rămas, iar ceilalţi aşteaptă o nouă venire a lupilor peste aproximativ două decenii. Nimeni nu a avut până acum curaj să lupte împotriva Lupilor. Puţin înainte ca Roland şi ka-tet-ul său să ajungă în Calla, locuitorii află că lupii vor veni din nou. 

Trei Patru motive pentru care Nemira ar trebui să publice cât mai repede al cincilea volum din Turnul Întunecat

1. Wolves of the Calla este, potrivit lui King, versiunea sa de ”cei şapte samurai”. Ar trebui să fie suficient. Dar mai avem. 

2. Părintele Callahan, unul dintre cele mai interesante personaje din Salems Lot, a ajuns, nu se ştie cum, în Calla. Şi are un artefact care va fi o plată mai mult decât suficientă pentru Roland şi al său ka-tet. 

3. Cei 4 (5, dacă îl socotim şi pe Oy) revin în New York. În căutarea librăriei-anticariat şi mai ales a trandafirului.

LE  4. Ideea ultimului King, 11/22/63, de a te întoarce în timp pentru a preveni asasinarea lui Kenney şi a schimba istoria, apare într-o discuţie cu acelaşi părinte Callahan. 

Nu înseamnă că nu voi lua şi traducerea românească, atunci când va apărea. Sper numai să nu dureze editarea la fel de mult pe cât i-a luat lui King să încheie versiunea sa de saga tolkeniană, combinată cu western spagetti şi ceva cyberpunk. Arată superb în raft. 

PS - am trişat şi am citit finalul celui de-al şaptelea volum, în format electronic. Ceea ce am făcut doar foarte rar. Ştiu cum se termină. Şi nu mi-a răpit nimic din plăcerea lecturii. Dimpotrivă, vreau să aflu cum se ajunge acolo, şi să tot recitesc. 

17 Dec 2011

Yo, Adrian... I didn't do it

4 comments
     Preţ de o săptămână m-am antrenat zilnic, intensiv, în mai multe reprize, cu mostrele de tutunuri Vauen primite spre evaluare şi recenzare. Două foarte bune, restul aşa şi aşa. Am fumat viteză, am fumat lent, jumătate de pipă, pipă întreagă, cu filtru şi fără. Balsa şi meerschaum. Aprindere cu chibrit şi brichetă. Am încercat să citesc literatură motivaţională, dar bunul gust şi experienţa au prevalat, aşa că m-am pregătit psihologic recitind Oraşul piticoţilor mincinoşi, al doilea volum din Svejk şi, fără vreo legătură cu ce trebuia să fac, nişte benzi desenate. Şi fireşte Wolves of the Calla, primele 150 de pagini. Am schimbat panglica maşinii de scris şi apoi am pus-o iar pe cea veche. Am ţinut discursuri revoluţionare în oglindă, căţelului şi băiatului de la ziare. În căutarea de modele şi motivaţie am revăzut fragmentar seria Rocky, în special partea 1 (aproape toată), 2 (minutele 56-59, 79 - 81, 108 - 112) ceva din 3, integral 4 şi am evitat 5. Am uitat de 6. Data viitoare voi încerca şi cu Sport Sângeros. Din lipsă de timp nu am reuşit decât să termin 12 ciorne, diferite, ale discursului de campion. Şi la concursul de vineri am ieşit pe locul 5. Din 5 concurenţi. Cu un neverosimil 26.45 minute. Cel mai bun timp a fost de 40.14 minute. 

S-a fumat din nou Astleys 2, care de această dată a avut un gust mai bun, mai plin, chiar plăcut, şi o doză mult redusă de înţepături de limbă. Dar aici cel mai probabil a fost meritul pipei de concurs, un superb Danske Club cu filtru de 9 milimetri. Şi am scos un rezultat atât de bun din propria-mi eroare. Alţii ar numi-o probabil prostie. Sunt maliţioşi. Deşi în forul meu lăuntric le dau dreptate. Am forjat-o în prima jumătate, încercând să prind ritmul pipei, obsedat că se va stinge. Am forţat-o şi chiar încins-o fără să mă gândesc vreo clipă că e totuşi un Danske Club, care n-ar trebui să facă probleme. Când i-am prins ritmul deja terminasem pe jumătate cele 3 grame de tutun. A fumat, biata de ea, până la ultimul fir. O pipă foarte bună, excelentă. The end. 

Am câştigat pipa de concurs, un tricou polo (pe care l-am inaugurat azi la un botez, păcat că era frig în biserică) şi aştept diploma. O înrămez, o pun pe perete deasupra rafturilor cu pipe şi accesorii, şi încep să mă pregătesc pentru concursul din 2012. Atmosfera a fost mai mult decât plăcută, cum se întâmplă de fiecare dată la reuniunile PCB, şi promit să mă revanşez data viitoare.

Clasamentul final


Locul I: Mihai Petrisor - 40:14
Locul II: Vlad -35:14
Locul III: Baij - 32:52
Locul IV: Jazzmoke - 30:47
Locul V: Cinabru - 26:45

PS: oare chiar nenumăraţii mei cititori nu mi-au putut ţine pumnii mai strâns? Să-mi influenţeze karma şchioapă cu o spirală, un acatist, un ritual Chud? N-aţi putut să vă uniţi în gânduri şi în cuget vineri, după orele şase seară, dacă nu pentru a mă ajuta măcar să îmi sabotaţi concurenţa? Bine. Foarte bine. Pe chestia asta o să scriu mai des, să vă învăţaţi minte. 

13 Dec 2011

Primul concurs de fumat pipă organizat de Pipa Club Bucureşti

11 comments
     La care am ocupat un neaşteptat loc doi, ceea ce m-a calificat în finală. Şi mi-a adus şi o superbă pipă Danske Club, dreaptă, cu filtru de 9 mm. O frumuseţe. O voi folosi la finala din 16 decembrie.

     În ultima vreme nu prea am mai fumat în ritmul obişnuit, am şi lipsit mult timp de la întâlnirile Pipa Club Bucureşti. Din diverse motive. Poate de aceea am avut emoţii foarte mari, şi am ezitat să mă înscriu la concurs. Chiar m-am decis în ultima clipă. Şi pe 9 decembrie am ajuns la Cafeneaua Cărtureşti, după o zi întreagă de alergătură, cu patru pipe în geantă, al cincilea volum din Dark Tower (n-am mai avut răbdare să apară versiunea românească) şi un gol ca cel provocat de Irish Flake în adâncurile stomacului. Mi-era dor să-mi revăd colegii de club, mai noi şi mai vechi. Mi-era poftă de o fumată lungă şi delicioasă. Eventual cu un vin fiert alături. 

Ciprian Halasz, reprezentantul Peterson în România (păcat că nu s-a înscris şi dânsul în concurs, mulţumindu-se cu statutul de spectator) ne-a făcut o surpriză: opt sortimente de tutunuri Vauen, inclusiv deliciosul şi deja cunoscutul Black Pepper, împărţite în pliculeţe celor prezenţi. Aşa că urmează recenzii aici şi pe forum. Şi cel mai probabil la anul vom găsi câteva dintre acestea pe piaţa românească. O veste bună. 

Nouă concurenţi prezenţi din cei zece înscrişi. Trei membri în juriu. Pregătiri. 

Întrebarea concursului: cine fumează mai mult timp fără reaprinderi. 


Reguli (pe scurt): 

1. trei grame de tutun pentru fiecare pipă. A fost ales Astleys No 2, o mixtură care mi-a displăcut de la prima întâlnire, dar după cum mi-am dat seama ulterior tocmai aceasta nepotrivire de caracter a fost un avantaj. Pentru că am fumat lent, fără să mă lăcomesc. Amestec de virginie şi perique, a înţepat destul de tare limba până spre jumătate.
2. puteam folosi orice pipă, din briar, indiferent de formă sau mărime. Am ales un Stanwell (urmează cât de curând şi poze cu ea) de care sunt foarte ataşat, o pipă bună, chiar una dintre cele mai bune din colecţie. Şi ne-am înţeles bine şi de această dată. 
3. toţi am avut la dispoziţie cinci minute pentru a umple pipele. În loc de vreo tehnică sofisticată (nici acum nu stăpânesc metoda Frank) am folosit metoda celor trei paşi într-o variantă adaptată şi relativ proprie. Mai multe straturi, îndesat relativ cât să am un flux de aer decent. Dacă nu eşti calm şi atent, genul acesta de umplere ajunge să încingă pipa repede. 
4. după cele cinci minute am avut la dispoziţie un minut şi două beţe de chibrit pentru a aprinde pipele. Le-am folosit pe amândouă - aprindere, toastare, tampare, reaprindere. Clasic. În loc de futacul clasic am avut, prin bunăvoinţa lui Zudo, tampere din lemn, foarte frumoase. 

Şi apoi fumată clasică, de cursă lungă. Un fel de 9 negri mititei în variantă fumătorilor de pipă. Cine iese primul, cine rămâne ultimul. 

Strict interzis (şi am avut juriu sever, nu glumă)

- să bei în primele 10 minute de competiţie
- să arzi pipa, s-o loveşti
- să nu anunţi că s-a stins
- să tampezi cu pipa scoasă din gură
- să mai adaugi tutun :)

Emoţii ca la primul concurs. Fără incidente, şi după primele minute în care a fost oarecare tensiune în aer - numai eu ştiu cum îmi tremurau mâinile, dar sunt în esenţă un mare timid - ne-am relaxat şi ne-am simţit, zic eu, bine. Nu prea sunt amator de concursuri, dar acesta a fost o experienţă memorabilă. Şi mi-am depăşit recordul de 25 de minute fumate fără reaprindere. Tot ce îmi dorisem, sincer să fiu, era să nu ies primul din concurs, ori să-mi sting pipa în primele minute. Am avut noroc, dacă este să fiu sincer până la capăt. 

Clasamentul final:

Locul I: Mihai Petrisor - 45min,59s - calificat
Locul II: Cinabru - 36min, 39s - calificat
Locul III: Jazzmoke - 35min, 45s - calificat
Locul IV: Vlad - 34min, 7s - calificat
Locul V: Baij - 32min, 15s - calificat
Locul VI: Mac - 30min, 29s 
Locul VII: Atzitzi - 27min, 25s
Locul VIII: Rodica - 25min, 45s
Locul IX: Napoleon - 24min, 55s 

Sponsori principali: Pipa Club Bucuresti, Jazzmoke, JPB Tobacco Shop - Bucuresti, Coniacul Armenesc Ararat, Delicatese Florescu. Le mulţumesc aici pentru tot. 

O prezentare oficială pe forum. 

Să vedem cum mă descurc la finala din 16 decembrie. 

7 Dec 2011

Joey Ramone - Don't Worry About Me

0 comments
     Singurul album solo purtând semnătura Joey Ramone a apărut postum, în 2002, şi dacă în mare se merge pe sound-ul Ramones de pe albume ca Brain Drain sau Adios Amigos, din perioada în care trupa se îndrepta cu paşi repezi spre destrămare, discul are şi un optimism atins de melancolie, o atitudine de smiley face, don't worry, be happy. Nu este o capodoperă, vreun nou album conceptual de elită sau măcar unul care să depăşească cele mai bune titluri Ramones, dar este profund personal, foarte Joey Ramone, şi poate că cei care l-au văzut ca versiunea lui de Show Must Go On nu sunt prea  departe de realitate. Cu totul scuzabilul entuziasm al fanului, Don't Worry About Me este un album plăcut, melodic, amuzant şi suficient de punk. Şi cum ascult trupa de peste 15 ani, fără să se fi instalat plictiseala, se întâmplă să îi dau play relativ frecvent. Şi de fiecare dată îmi place. 

Tras într-o perioadă în care trupa devenise amintire, iar Joey ştia deja că nu mai are foarte mult timp (cancerul avea să-l omoare în 2001), albumul nu este suicidal, depresiv, nu este un protest la adresa destinului crud care face doar farse nu foarte reuşite. Nu este un act de acuzare. Dacă în ultima perioadă Ramones piesele erau marcate, în majoritate, de tristeţe şi certitudinea că totul este absurd şi inutil (în bună măsură datorită tensiunilor din trupă) aici Joey revine la optimismul din perioada ”bună” Ramones. Vocea este imediat recognoscibilă, mârâită şi inegală, este clar Joey, trademark pentru una dintre trupele mele de suflet. Sună a Ramones, fireşte, dar mai lent, adesea foarte melodic, nu fără o anumită patină pop, este un album de vară, luminos şi, de ce nu, dansabil. Un album care te face să te simţi bine, şi în care doar câteva aluzii trimit la drama prin care trecea atunci Joey. 

Deschis cu un cover surprinzător la What a Wonderful World, mai reuşit decât mă aşteptasem şi categoric cea mai bună opţiune în categoria ”testament-muzical” (e adevărat ca am fost pe vremuri un fan al discului de cover-uri Acid Eaters) Don't Worry About Me are şi alte câteva piese foarte bune: piesa omonimă, de departe preferata mea, energică şi plină de viaţă, Maria Bartimoro, Stop Thinking About It (în stilul clasic Ramones), experimentala şi ciudata 1969. Sunt şi piese modeste, care nu se potrivesc ansamblului, ca Mr. Punchy (infantil) sau Spirit in My House (prea Ramones pentru binele său şi prea lent ca să funcţioneze), dar în ansamblu  Don't Worry About Me a fost o plăcută surpriză. Dacă Joey ar fi avut mai mult timp, poate unele dintre piesele mai puţin reuşite ar fi fost eliminate sau cizelate, însă chiar şi aşa e un album pe care îl recomand, mai ales celor care au ascultat Ramones în tinereţe



Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...