29 May 2008

Jostein Gaarder – Ca intr-o oglinda, in chip intunecat…

0 comments
Lumea Sofiei a fost cea mai frumoasa istorie a filosofiei accesibila unui amator. Auzisem de carte cu ceva timp inainte sa apara in colectia Cotidianul, niciodata nu o gasisem. Dupa o asemenea carte de vizita, am fost optimist cu alte carti semnate Jostein Gaarder. Ca intr-o oglinda… este o carte trista. Chiar foarte trista. Un mini-roman frumos, aparent o carte pentru copii – desi nu as recomanda-o nici unui cititor prea fraged – traversat de tensiunea unei drame in desfasurare. La fel ca in Lumea Sofiei, si de aceasta data eroina este o fetita aflata la varsta adolescentei. De fapt, la acel hotar misterios dintre copilarie si primele intrebari. Numai ca de data aceasta Cecilie, eroina cartii, nu descopera filosofia cu ajutorul unui barbat misterios, ci este vizitata in chip neasteptat de un inger. Pe nume Ariel. Un inger copil, care apare cand Cecilie este singura si ii tine companie.

Ariel este un inger pazitor. Ingerii nu cresc, nu imbatranesc, nu pot simti. Pot trece prin pereti ca fantomele, pot cara saniute si schiuri, pot indeparta zapada topita, sunt vazuti doar de cei alesi, pot haladui prin spatiu dupa voie, se pot odihni milioane de ani pe o planeta, pot sa dezvaluie unele dintre tainele Dumnezeirii. Nu simt zapada, nu pot manca prajituri, nu se pot juca. Ingerii sunt destul de tristi. Sau ar fi, daca fiecare dintre ei nu ar avea o frantura de Dumnezeu. El stie ca Cecilie este bolnava, stie ca este in faza terminala, stie ca nu se mai poate face nimic. I s-a mai intamplat, si nu o singura data. Ingerii, chiar in preajma Craciunului, nu fac minuni. Trimis pentru a face mai usoare ultimele zile din viata fetitei, Ariel descopera ca nu stie mare lucru despre oameni, si ca secretele lor sunt la fel de interesante ca cele ale cerului pentru Cecilie. Lumea de dincolo este lumea din oglinda. La fel cum Alice incerca sa treaca prin oglinda fermecata, Cecilie si Ariel incearca sa comunice si sa se inteleaga. Se infiripa astfel un dialog imposibil, intre un inger si un copil bolnav.

Cecilie stie ca se va vindeca. Stie ca trebuie sa astepte. Stie ca Dumnezeu o va face din nou sanatoasa, ca va putea incerca schiurile noi, ca se va da cu saniuta, ca isi va revedea prietenii. Ariel stie ca niciodata nu va putea simti ceea ce simt oamenii, ca timpul nu conteaza, ca misiunea sa de inger pazitor este pentru totdeauna. Absurdul existentei umane devine tragic atunci cand Ariel este nevoit sa indeplineasca acest rol. Etern, cunoaste intregul univers dar nu poate intelege oamenii si mai ales copiii bolnavi. Stie ca dincolo de oglinda este libertatea totala. Si incearca sa inteleaga cat de greu este pentru un om sa ajunga acolo.

Una dintre cele mai intense scene este cea in care Cecilie, satula sa se joace de-a vindecarea si speranta, ii cere socoteala lui Ariel. Si prin el, Divinitatii. Cecilie stie ca s-a mintit singura, ca cei dragi ii ascund adevarul. Este singura data cand Ariel se recunoaste infrant. Nu are raspunsuri sau nu le poate da. Exista mistere/decizii pe care nici el nu le intelege. Abia la final isi va dezvalui intreaga misiune, cand o ia pe Cecilie si o ajuta sa treaca dincolo de oglinda. Creatia lui Dumnezeu este ca un desen. Nu ti s-a intamplat niciodata, o intreaba Ariel pe Cecilie, sa vrei sa desenezi ceva si desenul sa nu iasa chiar cum iti doreai ? Oricat de talentata ai fi. Asa s-a intamplat si cu Dumnezeu, lumea nu I-a iesit cum si-ar fi dorit. Ceea ce nu inseamna ca nu o iubeste.

"Ca într-o oglindă, în chip întunecat…" este o carte trista. Foarte trista. Dar si foarte frumoasa. Este o scriere despre ingeri ? Prea putin. Este un dialog in fata oglinzii. Este una dintre acele carti mici, dar puternice. Nu stiu cat succes a avut Jostein Gaarder in Romania, dar cei de la Univers au avut o idee foarte buna. Stilul sau este egal, clasic in sens bun, usor de citit, cu anumite repetitii ce articuleaza si mai bine structura epica. Fraze, personaje, expresii se repeta periodic, in momente aparent intamplatoare, de fapt de o surprinzatoarea coerenta. Un stil care ar trebui imitat de mai multi pseudo-scriitori, prea criptici si haotici pentru a spune bine o poveste.

Tu ce i-ai spune ingerului pazitor daca ai sti ca esti pe moarte ?

28 May 2008

Queen - Queen I

3 comments

Inregistrat in 1972 - 1973, primul album Queen nu a fost nici pe departe un succes. Initial a fost ignorat sau cel mai adesea criticat de presa muzicala, cu exceptia catorva cronici mai curand neutre. A reusit sa intre in topurile britanice pe un modest loc 32 abia in 1974, cand trupa incepuse sa fie cunoscuta, "recordul" fiind locul 25, in februarie 1975. Foarte putin pentru un album surprinzator astazi, chiar daca in mare parte marcat de moda muzicala a epocii. Un album bun, interesant cand este privit prin prisma celor din anii '80, spre exemplu, dar care isi face simtita varsta.

Lansat in iulie 1973, la mai bine de doi ani dupa ce John Deacon se alaturase celor trei membri ai grupului, "Queen I" avea zece piese (13 in varianta remixata, lansata in 1991 de Hollywood Records), unele dintre ele deja bine cunoscute din concerte. Trupa lucrase mai bine de un an la album, la Trident Studios, dorind sa lanseze un prim album cat mai bine produs. Tocmai aceasta obsesie perfectionista avea sa duca mai tarziu la un album ca A Night at the Opera. A fost si primul album pe coperta caruia scria " No synthesizers".

Surprinzator, au fost omise piese de inceput interesante si (unele) prezente in numeroase concerte. A fost lasat la o parte Hangman, s-a renuntat la Stone Cold Crazy (o versiune mult diferita de cea aparuta mai tarziu), la Polar Bear (compozitie Smile), la medley-ul rock-and-roll folosit in concerte, la Mad the Swine (prezent in versiunea din 1991 ca bonus). Se pare ca si See What A Fool I've Been dateaza din aceeasi perioada. Cele zece piese alese nu alcatuiesc neaparat un tot unitar, asa cum se va intampla pe Queen II, dar deja anunta o trupa matura, cu o surprinzatoare coeziune si idei muzicale interesante. Alte piese, compuse atunci, aveau sa ajunga pe Queen II. Tributul adus unor trupe precum Led Zeppelin sau Black Sabbath, The Who sau lui Jimi Hendrix, preferatul lui Freddie (si nu numai) este evident. Dar suna placut. Si se combina cu o puternica originalitate, care face albumul sa reziste si astazi.


Tracklist

Keep Yourself Alive : una dintre piesele de rezistenta ale albumului, foarte rapida, foarte "energetica" si foarte buna live. Lansata si ca single, a fost un succes modest - nu a intrat in topurile britanice - dar avea sa ramana in playlist-ul concertelor foarte multi ani, cu modificari inerente. La inceput cel putin a fost piesa definitorie pentru ce dorea trupa.

Doing All Right : datand din perioada Smile, o balada cu cateva inovatii ritmice surprinzatoare pentru o trupa care inca era in cautarea unei identitati. O piesa relativ simpla, cu cateva armonii vocale bine realizate, altfel usor de trecut cu vederea. Mult mai buna avea sa fie versiunea inregistrata mai tarziu pentru BBC.

Great King Rat : una dintre primele compozitii Mercury, anuntand Bohemian Rhapsody, cu un text fantastic, ce lansa un personaj dintr-un univers mitic, univers ce avea sa fie folosit si mai tarziu. Daca Mercury proiectase un album conceptual inspirat de White Queen, Great King Rat, The Fairy Feller's Master-Stroke si Ogre Battle, este dificil de spus. Mai curand era o perioada de experimente si compozitii complicate, marcate de lucrarile de arta grafica favorite.

My Fairy King : fara sa fie o piesa exceptionala, inspirata de aceleasi viziuni fantastice, medieval-imaginare, ramane pentru armoniile vocale, care aveau sa fie mult timp un trademark al trupei. Se potriveste albumului, poate ar fi mers si pe albumul urmator.


Liar : una dintre cele mai bune piese de inceput. O compozitie excelenta, de peste 6 minute, semnata Mercury, nu la fel de complicata precum GKR sau FFMS, dar extraordinara in concerte. Mercury a reusit sa imprime piesei o forta perfect modulata, pana un crescendo surprinzator pentru stilul sau din 1971 - 1974.

The Night Comes Down : versiunea de pe album este cea de pe demo-ul inregistrat la De Lane Lea Studios in 1971, pentru ca trupa nu mai reusise sa inregistreze ceva la fel de bun. Compozitie Brian May, cu un mic tribut adus celor de la Beatles, strecurat in text.

Modern Times Rock'n'Roll : piesa tipica pentru perioada de inceput a lui Roger Taylor, foarte rapida si surprinzator de dura pentru Queen la inceput. Suna mai bine live decat pe album. Personal, niciodata nu am fost incantat de compozitiile lui Taylor, cu o singura exceptie - These Are The Days …

Son And Daughter : o alta piesa inclusa pe setlistul primelor concerte, abandonata ulterior. Mai dura decat altele, profund influentata de stilul in voga in acei ani, rapida, dar fara nimic extraordinar. De ce au preferat Son And Daughter si nu Hangman… In concerte Son And Daugher includea un scurt solo marca Brian May, care avea sa se transforme in complicatele improvizatii live de mai tarziu.

Jesus : foarte ciudata. Compusa de Mercury, este un straniu tribut adus de un zoroastrian lui Iisus. Nu se stie daca piesa a fost vreodata cantata live, nu exista (pana acum) nici un bootleg, dar cu siguranta ar fi sunat aparte. Nimic prea complicat sau prea lucrat.

Seven Seas Of Rhye... : avand putin peste un minut, este o scurta versiune instrumentala a piesei care avea sa apara pe Queen II, fiind astfel o legatura intre cele doua albume.

In versiunea CD din 1991 albumul include Mad the Swine (similara cu Jesus, poate de aceea a fost exclusa), o alta versiune a KYA si un remix nu foarte reusit al piesei Liar.

Concluzie : pentru un prim album, este foarte bun, chiar daca departe de sound-ul Queen in anii '80, cel mai cunoscut si mediatizat. Anunta cateva idei si tehnici care aveau sa fie dezvoltate mai tarziu, Brian May este usor de recunoscut, iar Freddie… Freddie pare din start centrul trupei. A fost unul dintre ultimele albume Queen ascultate, cu multi ani in urma. Ca mai toata lumea, incepusem cu GH II, GH I, Innuendo, A Night at the Opera, A Day at the Races. Mi s-a parut atat de diferit de sound-ul "matur" incat nu mi-a placut mult timp. Doar mai tarziu, ascultandu-l din nou si din nou, am inceput sa il apreciez.





Foto : http://www.queenlive.ca/

25 May 2008

Achizitii recente

5 comments
Desant ’83
Louis-Ferdinand Celine – Moarte pe credit
Louis-Ferdinand Celine –
Calatorie la capatul noptii
Jerome K. Jerome – Gandurile trandave ale unui pierde-vara
Cartea cartilor interzise
Vlad Musatescu – Unchiul Andi Detectivul si nepotii sai
Jostein Gaarder –
Fata cu portocale
Jostein Gaarder – Ca intr-o oglinda, in chip intunecat…
Doris Lessing –
Povestiri africane
John Rewald –
Postimpresionismul
Marcel Brion –
Arta fantastica

Dupa o idee a Teroristei

20 May 2008

Un nou blog – Tutun & Pipa

3 comments
La inceput i-am citit comentariile pe blogul meu, la posturile in care incercam, amatoriceste, sa imi spun parerea despre anumite tutunuri pe care le degustasem. Cat de reusite erau recenziile, e alta discutie. Dar comentariile mi-au placut. Erau scrise de cineva care se pricepea la pipe si tutunuri, vroia sa invete si vroia sa ii invete si pe altii.

Pe urma am fost anuntat ca fumatorul / comentator si-a facut si blog : Tutun & Pipa.

Un blog aflat la inceput, dar cu putin efort din partea celor interesati ar putea deveni ceva frumos. Un blog pe care am de gand sa il citesc zilnic. Il recomand tuturor celor fumeaza pipa. Sau sunt pur si simplu curiosi. La link-urile de pe Tutun & Pipa veti mai gasi si alte site-uri interesante.

18 May 2008

Simone de Beauvoir – Toti oamenii sunt muritori

10 comments
Ca majoritatea cititorilor ei, am auzit de Castor din vina lui Sartre. Sa fim sinceri, altfel ma tem ca teribila Simone ar fi fost uitata. Si nu pentru ca nu ar avea testicule literare, chiar unele redutabile. Ci pur si simplu pentru ca de multe ori asa se intampla. Am descoperit-o in forta, cu “Al doilea sex”, carte care m-a surprins placut in ciuda infuziei sanatoase de marxism. Invitata m-a dezamagit, dar am recuperat o doza serioasa de admiratie dupa Amintirile unei fete cuminti. In final concluzia a fost ca Simone de Beauvoir nu imi place ca romanciera in exces, dar ca “filosoafa” sau memorialista, merita atentie.

Asta pana la Toti oamenii sunt muritori. O aveam si in editia veche din Romanul Secolului XX, am ajuns pana la urma s-o citesc in Cotidianul. Si s-a dovedit un roman foarte bun. Clasic, in sens bun, cu o parte istorica departe de a fi plicticoasa, un personaj central care merita chiar mai mult spatiu si naratiune. Si cum a picat chiar intr-un moment in care aveam nevoie de un roman de gen…Ca de o cafea zdravana.

Regine, eroina secundara a romanului, este o tanara, seducatoare si ambitioasa artista. Tinta ei : cucerirea Parisului. Apoi a Europei. Apoi a lumii. Pana in punctul in care nu se va mai vorbi decat de ea. Un fel de Leni Caler a capitalei Frantei. Seduce, este sedusa, traieste fiecare clipa temandu-se ca nu o va savura, pana cand, intamplator, il cunoaste pe misteriosul Fosca. Aproape batranesc in infatisare si haine, desprins de realitatea plina de culori si lumini, este atat de diferit de ea incat nu poate decat sa o fascineze. Abandonand totul, Regine il vrea alaturi de ea pe barbatul numit Fosca. Pentru toata viata. Numai ca Fosca are un secret : este nemuritor.

Fosca s-a nascut in 1279 in Italia, unde in scurt timp a ajuns carmuitorul Carmonei, o cetate mica, slaba si lesne de cucerit. Luand puterea, miraculosul drog al puterii, al stapanirii, Fosca intelege ca nu va putea niciodata, intr-o viata de om, sa faca tot ceea ce isi doreste. Iar cand obtine un elixir al nemuririi, alege sa traiasca pentru totdeauna, visand sa cucereasca cetatile vecine, Italia, Europa, lumea intreaga. Este infinit in timp. Orice rana ar primi nu poate fi ucis. Poate sa lupte cu oricine. Devine un cuceritor, un diplomat si un razboinic, transforma Carmona intr-o cetate puternica si apoi in centrul unui imperiu, pentru a realiza ca nimic din toate acestea nu conteaza de fapt. Nici moartea unicului fiu, nici cea a femeii iubite, nici pierderea Cremonei, nici tradarea si moartea prietenilor. Fara posibilitatea mortii, nu se mai poate bucura si nu se mai poate teme de nimic. Daca toti oamenii sunt muritori, el este altceva. Intr-o istorie a umanitatii dominata de obsesia mortii, el a reusit sa iasa in afara. Pentru Fosca a venit sfarsitul istoriei. Calatoreste prin intreaga lume, pana in Lumea Noua, pe cale de a fi cucerita si descoperita, ajunge la curtea puternicilor regi si printi ai vremii, cunoaste Europa si intrigile de palat, este temut si discret in egala masura. Se bucura de favoruri, de iubiri trecatoare, incearca sa joace rolul de om fara prea mult succes, trece prin revolutii, revolte, razboaie. Intr-o buna zi, obosit, se culca si doarme pentru 60 de ani. In speranta ca nu se va trezi niciodata. Se trezeste insa, la fel de sanatos ca intotdeauna.

Aceasta este si partea esentiala a unui roman de calibru greu. Spre deosebire de alte romane istorice, “Toti oamenii sunt muritori” este scris cu nerv, cu acribie stiintifica si cu acel simt al istoriei pe care il gasesti foarte greu la un literat “de rand”. Nici o senzatie de plictis, nici o frunzarire rapida prin pagini, nici o sincopa in senzatia de cronica adusa la zi. Prin comparatie, restul cartii paleste ireversibil.

Nemurirea ca blestem. Cosmarul lui Fosca nu este ca nu poate simti si trai cu adevarat. Ca tot ceea ce ii bucura pe altii este fara sens pentru el. Senzatia insuportabila de incarcerare. Ca a trait secole si mai poate trai inca pe atat. Cosmarul sau este ca intr-o buna zi pe intregul pamant ar putea ramane doar el. Fosca, nemuritorul. Alaturi de un soricel pe care fusese testat elixirul miraculos. Un om si un soarece. Reducere steinbeckiana a unui viitor posibil.

PS : Tomata cu Scufita a scris despre carte aici. Si a scris foarte fain.

7 May 2008

Cristian Tudor Popescu – Vremea Manzului Sec

0 comments
Iata unul dintre cele mai bune romane romanesti postdecembriste, din pacate mult prea putin citit si comentat. Scris in 1988, mai exact in iunie – decembrie 1988, avea sa fie publicat pentru prima oara la Cartea Romaneasca, in 1991 (va avea o a doua editie tot la Cartea Romaneasca si o a treia, mai tarziu, la Polirom, in perioada in care popularitatea CTP-ului era la cote maxime). Aceasta prima editie, primul CTP cumparat (mult inainte de Omohom sau de culegerile de editoriale precum Copiii fiarei, Timp mort sau Nobelul romanesc), avea sa ramana mult timp una dintre cele mai dragi carti din biblioteca mea. Statut pe care nu l-a pierdut. Am folosit coperta editiei Polirom. Mai usor de gasit.

Clar asa ceva nu putea sa apara inainte de 1989. Imi vine greu sa asociez astazi imaginea unui CTP dezlantuit, in geaca de fas si in studiourile televiziunilor, vituperand impotriva clasei politice in diverse emisiuni, cu cel care a scris Vremea Manzului Sec. Sau Omohom. VMS are ceva din vigoarea unui roman picaresc, o ironie amara, incarcata de nostalgia unei lumi astazi disparute, imaginile si scenele sunt de un realism surprinzator, aproape brutal, filtrat insa prin lentila unei minti obosite, blazate, in cautarea unei rupturi in rutina. Dialogurile nu reprezinta nimic in lumea exterioara universului Manzului, nu sunt decat trucuri pentru supravietuire si castig. Nu comunicam, nu ne impartasim nimic in afara sferei proprii, ne jucam de-a realitatea. Autorul dovedeste o forta de analiza a caracterelor de o finete surprinzatoare, aproape de bisturiu stilistic, o expresivitate a limbajului autentic pe care aveam sa o regasesc – poate in chip deloc surprinzator – mult mai tarziu la Sorin Stoica, un umor frust si o scriere de o sinceritate alarmanta. Talentul de povestitor, ce presara viata manzului cu episoade narative ce variaza de la anecdota densa si chiar grosiera la marturisirile si intamplarile triste, talentul de a prelua sau transforma episoare reale in literatura pura, constructia unor personaje nu doar veridice ci si traitoare, iata ingredientele unui stil redutabil. Inainte de a fi redactor-sef, jurnalist si toate celelalte, CTP era un animal al scrisului de calibru greu. Foarte greu. Greu de spus daca nu ar fi fost mai bine sa opteze pentru literatura.

Succesiune de scene, intr-o decurgere cinematografica ce tradeaza pasionatul de naratiune filmica, VMS debuteaza cu o scena introductorie demna de un film de arta. Valentin – Manzul Sec – eroul principal, da meditatii la matematica fiului familiei Turdeanu, potentati ai epocii metamorfozate in tranzitie post 1989, plutind intre nestiinta progeniturii si feromonii emanati de o futesa si trupesa doamna Turdeanu. O aventura imposibila, doamna Turdeanu este fireste sotia tovarasului si absentului Turdeanu, tip de personaj de la care Manzul s-a obisnuit sa ia bani grei pentru meditatii. Pentru ca desi este angajat la ISCOPTC (Institutul de Studii, Cercetari, Optimizari si Perfectionari in Tehnologia Colgherelor), Manzul din asta castiga cu adevarat. Etern si plictisit adolescent, bantuie din casa de activisti si securisti in casa de directori, infige palnia cunoasterii in teasta elevilor si se chinuie sa ii treaca macar de liceu. Matematica, frumusetea ei care il fascineaza, a devenit un pasaport de acces in lumea puternicilor zilei si o modalitate de castig deloc neglijabila. Matematica ii ofera prilej de lungi discutii cu prietenul sau, Hilbert, un alt frumos nebun al cenusiului zilnic si singurul care va incerca si va reusi, in felul sau, sa se rupa de realitate. Ireversibil.

Tot restul romanului este o succesiune de episoade, ca un proiector defect ce sare scene importante si reda altele aparent banale, deformand treptat pelicula pana la distrugere, incat spre final Vremea Manzului Sec devine o dureroasa interogatie personala si o marturisire a inutilitatii existentei intr-un spatiu de plumb, in care ceilalti nu iti pot oferi ceea ce ai nevoie. Dar oare Manzul stie de ce are nevoie ? Viata sa pare formata din episoade aparent fara legatura, cadre ale unui film montat neglijent, rupt, zdrentuit, decolorat, in care nimic nu conteaza. Iubirea sa pentru Printesa, urmasa unei vechi familii boieresti, in prezent proprietara unei locuinte mizere, pierdute intr-un bloc de la marginea orasului, legatura atat de stransa si totusi atat de nefunctionala cu tatal sau, conflictele pe care le are cu cei intalniti in masinile sufocante si pe strazi, straini de care nu il leaga nimic… Figuri identice, agresive si inchise in lumea lor, asemenea elevilor din The Wall, diformi si uniformi, care se preling pe o banda rulanta spre masina de tocat. Deasupra mai palpaie obosita dorinta unei demente care sa il rupa, sa il scoata din cerc. Momentele in care, de dragul Printesei, inventeaza calatorii in strainatate, in locuri exotice, imaginate insa din carti si Teleenciclopedie, sunt printre cele mai frumoase declaratii de iubire din literatura secolului trecut. Nu stim daca Manzul fabuleaza sau nu. Traind doar printre idei, carti, tutun si indragostiri copulative si scurte, simplul fapt ca incearca sa construiasca un cadru pentru ei este superb. Si trist. Deopotriva. O iubire tarzie, inutila si fara sanse, dar singura pe care o au. O iubire de batrani fara speranta, desi Manzul este inca tanar. Doar aparent.

Felul in care incearca sa seduca o tanara necunoscuta, inventand un roman al unui autor sud-american care nu exista, are ceva de Casares. Cu gatlejul scrijelit de tigari, uitand de printesa, folosind ca momeala bibliofilia, Manzul este un pusti timid, asocial, care incearca sa se maturizeze, incearca sa “cucereasca”, fara prea mare succes. In aceasta lume iubirile nu se leaga niciodata ca in literatura.

Este ironia amara a Manzului un mod de supravietuire in existenta reala a comunismului aflat in agonie ? Intr-o lume inghetata in clisee repetitive si eternul PCR – pile, cunostinte, relatii ? In agresivitate, teama, munca inutila si fad ? Felul in care vede universul sau fata de universul celorlalti ar fi purtat numele de intelectualism, rupere de clasa muncitoare, sictir, scarba, revolta inabusita. In loc de asta, a devenit un stil de viata pentru cei putini ca el. Un autism auto-impus. Camuflarea sinelui, sa te ascunzi de ceilalti pana te ascunzi de tine, disperarea cu care il vede pe Hilbert indepartandu-se in dementa, pe Printesa facand un sacrificiu care poate fi doar nevoia ei de certitudini, amenintarea mortii care pluteste in jurul tatalui sau, inutilitatea sa, marunt inginer si meditator, tarandu-se de la o zi la alta, toate alcatuiesc o lume cu accente kafkiene. O lume in care nu exista sfarsit. O inchisoare vie din care nu se poate fugi. Si una dintre cele mai bune carti scrise de un autor roman.

Ce este un colgher ? Fictiune speculativa.

4 May 2008

Vladimir Nabokov – Vrajitorul

3 comments
Aparuta in 2005 la Humanitas, in traducerea Luanei Schidu, nuvela “Vrajitorul” este in nuce faimoasa “Lolita” de mai tarziu, cartea care i-a adus lui Nabokov celebritatea. Departe de stralucirea inovatoare de limbaj din Lolita, de personajele memorabile precum seducatoarea nimfeta sau Humbert cel cu lecturi bogate, povestirea este scrisa de un autor matur, clasic, care descoperea cu entuziasm limba engleza, noua limba a noii tari care se dovedise mai primitoare decat Rusia natala. O prima versiune, in limba rusa, fusese distrusa in 1940. Ideea a ramas, si inainte de constructia magistrala numita Lolita a existat mult mai modestul Vrajitor. Care avea sa fie publicat postum. In timpul vietii, Nabokov il gasise prea putin interesant.

Subiectul Lolitei – mult simplificat – se regaseste aici, dar personajele nu sunt la fel de puternice si interesante, nu au nume, lipsesc numeroase elemente ale intrigii din roman. Nabokov este inca tributar romanului clasic european, nu gasim nimic din improvizatiile de limbaj, divagarile utile, fragmentele de poem in proza de mai tarziu. Necesitatea gasirii unui echilibru si a adaptarii lui Nabokov la o noua limba, o noua literatura si o noua lume inca nu se fac simtite. Povestea este simpla : barbatul intre doua varste, neatragator, fara nume si biografie, fara prieteni, obsedat de adolescente, gaseste un nou obiect al obsesiei in persoana unei frumoase fete, intalnita intamplator intr-un parc. Gratia ei adolescentina, trasaturile delicate, trupul aflat la granita dintre feminitate si inocenta, gesturile, pasiunea cu care se joaca, detasarea fata de tot ceea ce nu o intereseaza direct… Toate atrag, toate sunt pentru “vrajitor” semnale, toate ii fac obsesia insuportabila. Se apropie timid, riscand totul pentru a-si implini dorinta, joaca impecabil cartea castigatoare, se imprieteneste cu mama frumusetii adolescentine, careia ii castiga increderea intr-un mod original. Pentru a avea acces in casa unde traieste, respira, doarme si mananca fata, “vrajitorul” este gentil, generos, atent, mereu gata sa ajute, cumpara chiar unele piese de mobilier scoase la vanzare de mama tot mai bolnava si saracita. Un adevarat cavaler.

Totul, pas cu pas, intr-un plan mai mult instinctiv, castigand minute-zeci de minute-ore in preajma adolescentei. Complicatiile, spaima ca va fi descoperit, nerabdarea, tentativele stangace de a se apropia de adolescenta… Se va casatori pana la urma cu mama, punandu-si la bataie intregul arsenal de barbat grijuliu si familist, nefericitul care nu si-a intalnit jumatatea, altruistul care este gata sa creasca fiica altuia pentru a avea o familie. Un personaj-cliseu de roman , un barbat galant, un vis pentru o femeie obsedata de moarte si suferinta. Abia dupa moartea indelung asteptata de “vrajitor” a noii sotii, drumul spre adolescenta este in sfarsit deschis. Nimic din Lolita care nu ezita sa se joace, sa se daruiasca si sa foloseasca patima lui Humbert in folosul propriu, parasindu-l atunci cand se plictisise. Nimic din mimata inocenta, care se dezlantuie intr-un torent de senzualitate maladiva atunci cand Humbert accepta sa faca orice. Nu mai avem o nimfeta. Idila din “Vrajitorul” este cu totul nefireasca, interzisa, bolnava. Orfana care se trezeste cu un tata nou, strain si neindemanatic, are o inocenta care nu face decat sa il atraga si mai mult pe “protector”. Iar cand dorinta devine mai puternica decat orice, cand orice prudenta dispare iar “tatal” ajunge sa isi priveasca “fiica” dormind, aproape cu totul goala, izbucnirea este de neoprit. Finalul – tragic. In Lolita ajungeai totusi sa simpatizezi cu Humbert, sa iti dai seama ca in mare masura Lolita se jucase, il atrasese si il folosise, poate chiar mai mult decat incercase el. De data aceasta insa personajul fara nume este doar un om bolnav, constient ca este un monstru dupa toate regulile, dar incapabil de a se abtine. Iar scena de final, poate cea mai intensa din toata povestirea, atinge un nivel aproape insuportabil.

“Vrajitorul” este o mica bijuterie din colectia Nabokov. Nuvela merita citita chiar inainte de roman, pentru a vedea de unde a pornit ideea. Idee atat de scandaloasa incat avea sa il forteze pe Nabokov sa isi publice prima editie a “Lolitei” la o editura specializata in cartulii pornografice, foarte gustate de public in epoca. O idee care, paradoxal sau nu, nu mai socheaza atat de mult astazi. Un text clasic, cu momente tensionate, intr-o succesiune rapida, un joc dement intre un seducator pervers si inocenta unei adolescente. O vanatoare. Poate nu o piesa esentiala, dar interesanta.

3 May 2008

Pâca - duhul tutunului si al fumatului

6 comments
In mitologia romaneasca, Pâca sau Pafa este duhul rau al tutunului si al fumatului, uneori identificata si cu Mama Dracului, de la care au venit toate nenorocirile si bolile din lume. Numita Pâca sau Pafa, este o batrana neagra si urata, cu coarne pe cap, nasul lung si coroiat, ochii bulbucati, colti de mistret innegriti de tutun, gheare taioase si incovoiate, coada de bou. Din gat si nari ii ies flacari, fum negru si duhoare de tutun. In rarele sale reprezentari apare fumand o lulea mare, foarte lunga si grosolana.

Se spune ca s-a nascut deja batrana si foarte urata, chiar in Iad, aducand cu ea un fum urat mirositor si inecacios. In alte basme ar fi chiar mama Iadului. Zamislind mai tarziu o sumedenie de draci, acestia au vrut sa ii faca un dar, care sa aduca numai rele in lume. Vazand ca ingerii ardeau tamaie pentru Dumnezeu si acesta se bucura de mireasma, dracii au nascocit o samanta, din care a crescut buruiana Dracului. Frumoasa, inalta, verde, dar uscata si aruncata pe foc dadea un fum otravitor, care le-a placut mult dracilor si Pâcăi. Asa ca le-a dat prin cap sa il dea si oamenilor, pentru a-l preamari pe Scaraotchi, si au facut lulele din lut, cu teava de soc. Si astfel a aparut fumatul pe lume. Iar cand fumatorii trag din lulea, o preamaresc pe Pâca, mama Draculu, facand pac-pac-pac din gura.


Sursa : Marcel Olinescu, Mitologie romaneasca, Editura SAECULUM IO, Bucuresti, 2001

2 May 2008

Evanghelia lui Pseudo-Toma

4 comments
Ce Iisus straniu, in anii copilariei Sale, apare in acest text apocrif, “Evanghelia lui Pseudo-Toma”, una dintre scrierile necanonice cele mai neobisnuite. Iisus-Copilul din aceasta evanghelie apocrifa este razbunator, adesea crud, un copil violent si constient de divinitatea sa, pe care o foloseste pentru a-i pedepsi pe cei care nu ii sunt pe plac, indiferent cat de marunte ar parea greselile acestora in ochii multimii. Un Iisus departe de acela care va fi gasit de parintii Sai in casa Tatalui Sau, invatandu-i pe inteleptii Israelului adevarata Lege ; un Iisus care inca din primii ani ai vietii Sale pamantesti starneste teama si deloc iubire ; un Iisus aproape malefic. Indiferent care este originea si istoria acestui text, descoperit in mai multe variante – greaca, latina, siriaca – este atribuit unui anume Toma Israelitul, identificat de unii cercetatori chiar cu apostolul.

In versiunea sa latina, Evanghelia lui Pseudo-Toma - titlul complet ar fi Povestirile lui Toma, filosoful israelit, despre copilaria Domnului - incepe cu trei capitole ale Fugii in Egipt, unde Iisus, Maria si Iosif sunt gazduiti pret de un an in casa unei vaduve. Cand Iisus, in varsta de trei ani, face prima sa minune – invie un peste sarat si uscat – familia este alungata din casa vaduvei. Se vor intoarce insa in Nazaret abia dupa moartea lui Irod. Apocrifa, in versiunea sa cea mai extinsa, continua cu relatarea unei intamplari de cand Iisus avea cinci ani. In zi de Sabat, se joaca langa apa, limpezind apele murdare cu un singur cuvant si facand vrabii din lut. Cand un copil iudeu il acuza ca a incalcat legile vechi, Iisus insufleteste pasarile din lut cu o bataie din palme, spunandu-le sa isi ia zborul. Cand un alt copil ii tulbura apa cu care se juca, Iisus il usuca asemenea unui copac – ceea ce va face multi ani mai tarziu cu pomul fara rod, singurul act de “cruzime” al varstei adulte. Pe un altul, care il imbranceste in fuga, il blestema, iar copilul se prabuseste mort. Parintii care vin sa se planga blajinului Iosif de cruzimea lui Iisus raman aproape imediat orbi. Nici Iosif, care il mustra, nu scapa de amenintari : “Oare nu stii ca sunt al tau ? De ce ma superi ? “ Invatatorii care incearca sa il invete tainele literelor sunt inmarmuriti in fata intelepciunii lui Iisus, dar un dascal ce indrazneste sa il loveasca moare in clipa urmatoare. Chiar daca ii iarta la un moment dat pe cei cazuti “sub puterea blestemului” Sau, textul nu ne spune daca si cei morti au fost inviati. Un Iisus straniu, crud, violent in puterea Sa nelimitata, un Mantuitor care se joaca la varsta copilariei cu puterea ce I-a fost data. Intelept, stiind ca este Mesia si ca va trebui sa ii mantuiasca pe ceilalti, nu ezita sa ii pedepseasca insa cu cruzimea unui copil.

Restul textului este o insiruire de minuni facute de Iisus in primii ani ai vietii. Iisus cel crud dispare, lasand loc celui cu iubire pentru oameni, care le castiga iubirea prin miracolele sale. Pe rand, Iisus invie un copil care cazuse de pe un acoperis ; invie un taietor de lemne, cerandu-i sa se ridice si sa-si termine treaba ; aduce apa in mantia sa in locul ulciorului spart ; seamana un bob de grau, hranind din rod o parte a nevoiasilor si culegand sute de spice ; mareste o stinghie taiata gresit de Iosif tamplarul ; il vindeca pe Iacob, fiul lui Iosif, dupa ce acesta fusese muscat de o vipera ; invie un copilas rapus de o nemiloasa boala ; invie un zidar care murise in timp ce isi construia casa. Sunt toate aceste minuni adaugiri tarzii aduse apocrifei, inspirate de evangheliile canonice ? Sunt preluari din mituri si legende iudaice sau din alte apocrife crestine ? Sau, de ce nu, din credinte si mitologii straine ? Foarte posibil. De altfel, in majoritatea textelor apocrife cel putin un personaj – in cazul acesta Maria – prefera sa ascunda minunile lui Iisus si le cere celorlalti sa nu le scrie sau povesteasca mai departe.

Minunile facute de Iisus in copilaria Sa apar in mai multe apocrife, cu numeroase adaugiri si schimbari, dar ciudat ca lipsesc din evangheliile canonice. Sa fi fost adaugiri tarzii, asa cum este probabil ? Sa fi fost pastrate ca povesti si legende locale ? Sa fie simple inventii ? Greu de spus. In Evanghelia dupa Matei, spre exemplu, copilaria lui Iisus lipseste cu totul. La fel si la Marcu, unde apare insa momentul in care parintii il pierd pe Iisus, regasindu-L in Templul din Ierusalim, unde se afla printre invatati, “ascultandu-i si intrebandu-i”. Iar toti cei de fata se minunau de intelepciunea unui copil, scena care apare mult mai amplu si in Evanghelia lui Pseudo-Toma, fiind chiar finalul textului. Nici in Evanghelia dupa Ioan nu avem referinte la copilaria lui Iisus, aceasta incepand de la venirea lui Ioan Botezatorul. In Evanghelia dupa Luca aflam mai multe despre nasterea lui Ioan Botezatorul, despre cea a Lui Hristos si taierea Sa Imprejur, aparand din nou scena cu Iisus predicand in Templu, la varsta de 12 ani. Dupa care urmeaza din nou un lung hiatus in biografia lui Iisus, regasindu-l abia la varsta de 30 de ani, in evanghelii. Spatiu acoperit insa de numeroase texte apocrife si legende.

Evanghelia lui Pseudo-Toma nu este nici pe departe singurul text apocrif dedicat copilariei Mantuitorului. Exista multe altele, precum Evanghelia araba a copilariei Mantuitorului (poate cel mai substantial text) ori Evanghelia lui Pseudo-Matei, cu numeroase detalii surprinzatoare. Dar cred ca este unul dintre textele greu de acceptat, fie si partial, de un credincios. Interesanta ? Desigur. Merita citita ? Fie si doar ca “fictiune speculativa”.

1 May 2008

Trei scriitori romani contemporani

5 comments
Turnavitu trimite celor din blogroll – intre care si Cinabru – o noua leapsa : trei autori romani contemporani pe care ii admira fiecare. Cel mai mult. Spre rusinea mea, sunt departe de a fi la zi cu literatura romana contemporana. Sunt sigur ca exista multi autori de care nu am auzit insa, desi sunt cel putin talentati.

Topul meu ar fi cam asa :

1. Mircea CartarescuNostalgia, Orbitor, Levantul. Suficient.
2. Stelian Tanase – in special pentru Corpuri de iluminat si jurnalele sale. Nici Playback nu a fost rau, cum nu au fost rele nici lucrarile de istorie.
3. Cristian Tudor Popescu – pentru Omohom. Fictiuni speculative si in special pentru Vremea Manzului Sec, unul dintre cele mai bune romane post-decembriste.

Daca as fi putut include si un autor care a plecat nu de mult timp, acesta ar fi cu siguranta Sorin Stoica, pe pozitia secunda. Dupa Mircea Cartarescu.

LE : am uitat si de Paul Goma, un alt autor care inseamna foarte, foarte mult pentru mine.

Multumesc pentru leapsa. Mi-ar placea ca toti cei din blogroll sa o preia, ar fi interesant de vazut ce top ar face fiecare.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...