Publicat în Revista de Suspans, numărul 17, februarie 2014 cu titlul O iubire dulce
Ultimul fiind cu siguranţă o tandră poveste de dragoste, poate inspirată de avatarurile unei romantice contese în mizerie, aşteptându-şi credincioasă alesul plecat la Weimar. Sau altundeva. Încă nu l-am citit. Unul dintre numele majore ale curentului bizarro fiction, cum se recomandă oficial – şi e greu să-ţi imaginezi ceva mai bizarro decât ce am citit până acum de la el – Carlton Mellick III este un autor prolific, cu peste 40 de titluri, majoritatea romane. Între care acest The Cannibals of Candyland este unul dintre cele mai bine cotate de către fani. Printre care mă număr şi eu de circa şase, poate şapte zile. Una dintre întrebările esenţiale de la finalul cărţii este cum s-ar traduce „candy people”? Oamenii dulci? Oamenii-bomboană? Oamenii-ce-te-ajută-să-eviţi-criza-hiperglicemică-devorându-te în copilărie?
Franklin Pierce urăşte copiii, dansul, mâncarea chinezească, moda, cadourile, cele două neveste (de fapt, soţia şi mama), să se tundă, zgomotul aspiratorului, şefii, politica şi multe altele. Iubeşte animalele, îi place mult culoarea roşie (cu un strop de portocaliu), aşa că toate hainele sale sunt roşii, ascultă Mozart şi death metal, e pasionat de istorie, preferă mâncarea coreeană, joacă bine şah, are un creier cibernetic experimental (care a costat o avere), este lent, nu are prieteni, îi place să facă sandvişuri şi să vorbească despre cărţi. Are o pisicuţă pitică, pe care o ţine mai mereu într-un buzunar al hainei sale roşii. Şi-a cumpărat recent un pistol şi un baston cu o sabie înăuntru. Îi mai plac puţine alte lucruri. Soţia şi mama l-ar vrea mort. Cât mai repede. Se teme de aproape toate celelalte. Îşi câştigă existenţa predând cursuri de CPR pentru animalele de companie, o specializare pe care ai crede-o imaginară.
Este un respins, un paria, nu îşi găseşte locul într-o lume ameninţătoare, mai ales că ascunde un secret cumplit pe care ceilalţi nu vor să-l ştie. Candy People. Cel mai mult se teme de „candy people”. Aceştia există, chiar dacă nimeni nu îl crede pe Franklin. Sunt bărbaţi şi femei, miros dulce, a cofetărie, pentru că sunt făcuţi din dulciuri. Cu totul din dulciuri. Colţii sunt ascuţiţi, sunt prădători feroce, iar cel mai mult le place carnea copiilor (se va fi gândit Carlton Mellick III la Pennywise?). Carne cât mai proaspătă, dar nici viscerele nu sunt de lepădat, iar sângele e un complement nutritiv strict necesar. Şi delicios. Unul dintre aceşti Candy People, o femeie, i-a ucis şi devorat fraţii şi sora când Franklin era la rându-i un copil şi de atunci nu face decât să-i caute. Ar vrea să prindă unul viu. S-ar mulţumi şi cu unul mort. De ani de zile nu face decât să îi caute, iar ceilalţi îl văd ca unul din acei demenţi ridicoli, înduioşători în momentele mai calme, care predică la colţ de stradă vreo nouă Apocalipsă. Până când Franklin chiar găseşte un Candy-Man. O persoană viu colorată, pe care o urmăreşte şi o ucide în regatul subteran al oamenilor-dulci, undeva sub canalele oraşului.
Lumea din care vin aceşti canibali multicolori, Candyland, cu râurile sale din suc de pepene, dealuri de ciocolată, animale prădătoare cu gust de lămâie şi formă sferică, locuinţe ca în Hansel şi Gretel – dar cu mult mai multe fiinţe malefice în interior, de ambele sexe, plus animale de companie din vată de zahăr – este un amestec între prima cameră din fabrica lui Willy Wonka şi fanteziile post-erotice ale nefericiţilor ce nu au voie să se atingă de dulciuri. Simfonie de arome şi culori intense, populată de candy-people. Printre ei şi seducător-dominatoarea Jujube, sau Jujy. O femeie-dulce. Nu poartă haine, dar pielea ei este din glazură lucioasă. Părul este vată de zahăr roz, piele albă cu un pic de scorţişoară în obraji, un nas de cireaşă confiată, picioare dungate ca bastonaşele pe care le agăţi în pomul de Crăciun, umeri de ciocolată, o spirală de acadea pe abdomenul plat, sâni superbi şi domoli, făcuţi din bezea, cu sfârcuri de bomboane. Şi colţi ascuţiţi. Este cea care i-a ucis fraţii lui Franklin şi i-a distrus viaţa. Este cea care va încerca să îl transforme şi pe el într-un candy-man, mai întâi din pură distracţie şi un pic de foame, apoi din dragoste. Iar Franklin va descoperi că în Candyland s-ar putea să găsească fericirea alături de cea care a fost coşmarul său preţ de ani buni.
Lumea din care vin aceşti canibali multicolori, Candyland, cu râurile sale din suc de pepene, dealuri de ciocolată, animale prădătoare cu gust de lămâie şi formă sferică, locuinţe ca în Hansel şi Gretel – dar cu mult mai multe fiinţe malefice în interior, de ambele sexe, plus animale de companie din vată de zahăr – este un amestec între prima cameră din fabrica lui Willy Wonka şi fanteziile post-erotice ale nefericiţilor ce nu au voie să se atingă de dulciuri. Simfonie de arome şi culori intense, populată de candy-people. Printre ei şi seducător-dominatoarea Jujube, sau Jujy. O femeie-dulce. Nu poartă haine, dar pielea ei este din glazură lucioasă. Părul este vată de zahăr roz, piele albă cu un pic de scorţişoară în obraji, un nas de cireaşă confiată, picioare dungate ca bastonaşele pe care le agăţi în pomul de Crăciun, umeri de ciocolată, o spirală de acadea pe abdomenul plat, sâni superbi şi domoli, făcuţi din bezea, cu sfârcuri de bomboane. Şi colţi ascuţiţi. Este cea care i-a ucis fraţii lui Franklin şi i-a distrus viaţa. Este cea care va încerca să îl transforme şi pe el într-un candy-man, mai întâi din pură distracţie şi un pic de foame, apoi din dragoste. Iar Franklin va descoperi că în Candyland s-ar putea să găsească fericirea alături de cea care a fost coşmarul său preţ de ani buni.
Aici va învăţa să mănânce carne de copii, generos adusă de Jujube din lumea oamenilor. Va învăţa că nu ai nevoie de toate părţile originale ca să fii întreg. Şi mai ales că în loc de foliculină Jujy secretă o delicioasă şi intoxicantă aromă de căpşune. Cu un pic de kiwi. Foarte dulce. Dar oare cum se înmulţesc oamenii-dulci, şi fructul iubirii lor va fi uman sau o mixtură de carne, ADN şi ciocolată pură? Aici, în Candyland, viscerele prăzii pot fi servite într-un delicios sos dulce cu un pic de amaretto. De ce nu? Canibalii din Candyland au fost cândva oameni, au avut un strămoş comun, dar au evoluat diferit. Mult prea diferit. Dar pot fi ei blamaţi pentru ceea ce fac, va ajunge să se întrebe Franklin pe măsură ce este la rândul său transformat în ceea ce a fost marele său coşmar, ceea ce l-a metamorfozat în omuleţul speriat şi inadaptat de astăzi?
The Cannibals of Candyland a fost primul Carlton Mellick III (neapărat al treilea) şi, dincolo de plăcuta surpriză, a creat la final dependenţă. Nu atât de dulciuri, cât de acest sub-gen numit bizzaro, diferit de tot ceea ce asociam cu horror-ul, să-i spunem, tradiţional. Teoretic şi în ficţiunea de gen ar trebui să existe limite, doar că Mellick III le depăşeşte râzând. În hohote. Un thriller dement, cu accente de umor negru, sadism cât cuprinde şi prezentarea unei lumi seducătoare la prima vedere, cu făpturi făcute din bucăţi de clovni şi pofte de licantrop. Şi cu regulile sale, aparent absurde, dar când ajungi să trăieşti aici s-ar putea să fie nu doar simple, dar mai ales utile. Şi logice. O poveste de dragoste între o victimă şi un potenţial devorator, un paria obsedat de ideea răzbunării şi o seducătoare canibală care are acea inocenţă a fiinţei din afara civilizaţiei umane, un joc în care fiecare încearcă să domine şi se lasă dominat. Situaţi în afara tabuurilor din lumea care l-a creat pe Franklin, el şi Jujube pot fi fericiţi. O iubire dulce. Şi categoric o mare surpriză din partea unui autor necunoscut mie până de curând.
The Cannibals of Candyland a fost primul Carlton Mellick III (neapărat al treilea) şi, dincolo de plăcuta surpriză, a creat la final dependenţă. Nu atât de dulciuri, cât de acest sub-gen numit bizzaro, diferit de tot ceea ce asociam cu horror-ul, să-i spunem, tradiţional. Teoretic şi în ficţiunea de gen ar trebui să existe limite, doar că Mellick III le depăşeşte râzând. În hohote. Un thriller dement, cu accente de umor negru, sadism cât cuprinde şi prezentarea unei lumi seducătoare la prima vedere, cu făpturi făcute din bucăţi de clovni şi pofte de licantrop. Şi cu regulile sale, aparent absurde, dar când ajungi să trăieşti aici s-ar putea să fie nu doar simple, dar mai ales utile. Şi logice. O poveste de dragoste între o victimă şi un potenţial devorator, un paria obsedat de ideea răzbunării şi o seducătoare canibală care are acea inocenţă a fiinţei din afara civilizaţiei umane, un joc în care fiecare încearcă să domine şi se lasă dominat. Situaţi în afara tabuurilor din lumea care l-a creat pe Franklin, el şi Jujube pot fi fericiţi. O iubire dulce. Şi categoric o mare surpriză din partea unui autor necunoscut mie până de curând.
0 comments:
Post a Comment