Jack Ketchum - The Girl Next Door

Publicat în Revista de Suspans nr 5 cu titlul Bătând la ușa vecinilor

Dacă nu ar fi existat ecranizările, cine ştie când şi dacă l-aş fi descoperit pe Stephen King, sau dacă l-aş fi citit de la bun început cu acel amestec de fascinaţie şi familiaritate. Acele titluri care existau până la jumătatea anilor 90, mult înainte de astăzi arhicunoscutele Green Mile sau Shawshank Redemption, unele mai reuşite, altele înfiorător de neinspirate. Casete video trase adesea după copia unei copii la o copie, cu subtitrări exotice sau sigle ale unor posturi de televiziune necunoscute, culori şterse şi sunet înfundat, dublate mai mereu în pripă, cu inventivitate şi lipsă de har, rânduite pe rafturile astăzi dispărutelor şi uitatelor centre de închirieri, şi trecute în cataloage ca „filme de groază”. Câteva dintre ele au fost extraordinare şi rezistă şi astăzi, au fost şi destule pe care ar fi mai bine ca memoria colectivă şi arhivele să le piardă pentru totdeauna. Dar au existat. Cea mai bună introducere în Stephen King şi în literatura „horror” pentru un puşti care nu citea mai nimic în afara benzilor desenate şi eventual titluri obligatorii din funesta bibliografie şcolară. Aşa l-am descoperit pe King, cu destui ani înainte să-i citesc prima carte. Unele lucruri par să nu se schimbe. Aşa l-am descoperit recent şi pe Jack Ketchum.

Recomandat chiar de Stephen King ca una dintre cele mai interesante şi originale voci ai literaturii horror contemporane, auzisem prea puţin despre acest autor surprinzător de prolific şi având destule în comun cu Regele, măcar la nivelul demontării şi utilizării de subiecte şi temeri tabu în romanele sale. Dacă nu aş fi văzut ecranizarea din 2007 a romanului The Girl Next Door – remarcabilă, chiar dacă este o peliculă cu buget nu prea generos, din categoria funestă pentru un film „straight to DVD” – l-aş fi amânat cine ştie cât timp pe Jack Ketchum. Ceea ce, îmi dau seama după patru romane deja citite şi altele la rând, ar fi fost o eroare. Majoră. Mai ales că acest roman, publicat în 1987, este mult, mult mai bun decât filmul. Şi m-a făcut să mă întreb de ce acest autor nu a fost tradus încă la noi, sau dacă măcar va fi tradus vreodată.

Când David Moran, acum trecut de 40 de ani, cu două căsnicii eşuate şi o carieră de succes, începe să-şi amintească o perioadă scurtă din copilărie pe care şi-ar dori cu disperare să o fi uitat, să o fi şters, mă aşteptam la o rememorare idilică a anilor 50 americani, genul de poveste dintr-un orăşel marca Norman Rockwell, unde totul este perfect, totul este viu şi şocant de colorant, autentic. O viaţă perfectă la umbra ciupercii atomice. Universul există doar la nivelul cartierului tău.  Avem puştiul de un sadism infantil, până la urmă prea puţin periculos. Puştiul care acceptă orice provocare. Avem puştiul timid şi chiar romantic, dacă ar şti ce înseamnă asta. Avem Jocul, distracţia lor preferată, ignorată de părinţi şi categoric interzisă dacă ar ieşi la iveală. Un joc ce amestecă o cruzime copilărească şi amuzamentul grupului. Tipologii întâlnite din nou şi din nou, în ficţiune şi în real. Totul este în primă fază atât de obişnuit, de normal, de casnic, încât este greu să-ţi imaginezi ceva, orice, care să poată spulbera acest echilibru. Poate ceva s-a întâmplat, dar va fi fost acel ceva atât de cumplit? David Moran nu îşi începe confesiunea pe care a evitat-o preţ de trei decenii pentru a reveni într-un timp ideal şi îndelung regretat. Nu caută evadarea dintr-o viaţă adultă şi anostă pentru măcar o brumă din ceea ce era cu mult timp în urmă. David Moran, ale cărui soţii au trecut prin evenimente traumatice, se întreabă aparent fără sens dacă ele au ştiut ce înseamnă cu adevărat durerea. Pentru că el ştie de mult timp. Pentru că The Girl Next Door este o simfonie a torturii fără limite, a suferinţei şi mai ales a terorii din casa de alături. A terorii perfect posibile, care ar ţine prima pagină a ziarelor din regiune şi poate chiar ar apărea pe pagina a doua a unei publicaţii din cel mai apropiat oraş mare. Povestea din The Girl Next Door este posibilă şi repetabilă. Mai ales că porneşte de la un caz real. Dar şi una a culpabilităţii.

În spaţiul restrâns şi idilic al străzii sale, unde David şi prietenii lui sunt micii regi ai unui regat pierdut undeva pe o hartă prăfuită, fiecare nouă apariţie este un adevărat eveniment. Un copil nou este evaluat, testat şi, de ce mai multe ori, acceptat în grupul ce de mult nu a mai avut un membru nou. Iar când noul venit este o fată, Meg, puţin mai mare decât David, cea mai frumoasă fată pe care a văzut-o vreodată acesta, lucrurile devin interesante. Meg şi sora ei, Susan, şi-au pierdut părinţii într-un accident de maşină. Meg a scăpat doar cu cicatrice, Susan încă foloseşte cârje. Au venit aici ca să locuiască împreună cu mătuşa lor, Ruth, o femeie prietenoasă şi mai mereu complicele puştilor de pe stradă, fumătoare pasionată şi cu oarecare aplecare spre alcool. Nu mult, dar constant. La Ruth se refugiază toţi, aici au băut prima bere, aici se simt prietenii unei femei ce tinde spre vârsta a doua, îşi creşte cei trei băieţi în lipsa tatălui care şi-a părăsit de multă vreme familia, şi este cu totul diferită de ceilalţi părinţi. Ruth este prietena lor. Şi e firesc să aibă grijă de cele două fete, pentru că, aşa cum ştiu cu toţii, Ruth poate că înjură, poate mai bea, poate fumează ca un furnal, dar este o mamă bună. Este un om bun.

Numai că prezenţa celor două fete se dovedeşte prea mult pentru o mamă obişnuită doar cu cei trei băieţi şi prietenii lor. David, îndrăgostit şi chiar fascinat de Meg, observă cum de la o zi la alta Ruth este tot mai nervoasă, tot mai furioasă, vede cum Meg şi Susan devin treptat victimele ieşirilor ei, cum nimic din ce fac nu este corect. Spune Ruth. Noua Evanghelie după Ruth. Fetele sunt rele. Fetele sunt uşuratice. Fetele nu vor decât un singur lucru, şi îi strică pe băieţii buni. Glumele răutăcioase devin jigniri şi interdicţii, violenţa verbală se transformă tot mai des în violenţă fizică, în confruntări dure între Meg şi Ruth, la care David asistă iniţial speriat, pentru că este o normă să nu te amesteci în casa celuilalt. Iar Ruth a avut până acum mereu dreptate, pentru că Ruth este prietena lor. Până în ziua în care Meg este închisă în pivniţa casei, acolo unde soţul dispărut, obsedat de ameninţarea rachetelor sovietice, construise un veritabil buncăr. Cub de beton, cu o uşă imposibil de spart. Loc de refugiu. Închisoare pentru Meg, mai târziu şi pentru Susan. Locul unde Meg începe să fie torturată, rănită, violată, arsă, înţepată, tăiată, înfometată, umilită. Jocul ce părea doar puţin prea crud pentru nişte copii a devenit acum extrem de real. Este Sade aici, un Sade de suburbie americană a anilor 50. Este Pasolini, cu filmul inspirat de scrierea funestului marchiz. Este Împăratul muştelor prin felul în care călăii se ajută şi tac. Meg este chinuită întâi de Ruth, apoi de ceilalţi băieţi, apoi de prietenii acestora, în timp ce David asistă iniţial îngrozit, apoi într-o stranie şi culpabilă complicitate, zi după zi, pe măsură ce din Meg „a sa” nu mai rămâne decât un spectru. Părtaş, chiar dacă el însuşi nu o răneşte, David ştie că este vinovat pentru că tace, şi intuieşte că asta îl va chinui pentru tot restul vieţii. Mai ales că prezenţa sa acolo, privind-o pe Meg cum suferă, a început să fie un adevărat drog. Iar Ruth devine treptat o victimă a propriei demenţe şi călăul care orchestrează totul.

Ketchum reuşeşte perfect să gradeze acest crescendo al ororii cu intuiţia sigură a unui regizor care ştie cum să pună totul în scenă pentru ca fiecare prag depăşit să pară ultimul suportabil. De fiecare dată speri să se termine, de fiecare dată când un nou participant inventează ceva original îţi doreşti să se petreacă un miracol, deus ex machina, iar Meg să fie eliberată şi să revină, pe cât posibil, la viaţa dinainte de Ruth. Felul în care este abuzată şi schingiuită, într-un amestec de Inchiziţie imaginară – Ruth chiar capătă accente de fanatism religios într-o versiune profund personală – şi rafinate torturi desprinse dintr-un imaginar funest, fascinaţia celorlalţi pentru libertatea de a răni o altă fiinţă, rezistenţa ei incredibilă în faţa „lor”, care nu îşi doresc decât să o învingă, relaţia ambiguă dintre David şi „ei” pe măsură ce lucrurile merg tot mai departe, felul în care încearcă, la vârsta sa, să îşi ignore tăcerea şi să accepte ceva care i-a spulberat pentru totdeauna orice raţiune. Sanctitatea unei case înseamnă secret şi discreţie, nimeni nu are dreptul să se amestece în ce se întâmplă în casa de alături, şi când David realizează că putea să apeleze la adulţi este deja prea târziu. Nu există nici miracole, nici salvări miraculoase, nici intervenţii divine. Ceea ce face ca totul să pară şi mai real.

Rar mi s-a întâmplat ca un roman „horror” să mă sperie cu adevărat, mai ales în ultimii ani. Când începi să cunoşti cât de cât această fascinantă subcultură şi începi să-i înţelegi mecanismele, să cunoşti mai mult decât titlurile esenţiale (fie ele cărţi, reviste sau filme) şi să îi dibuieşti resorturile ascunse şi adesea repetitive, este nevoie de ceva mai mult ca să reacţionezi. De mult mai mult. De un text care să fie dus la extrem şi să depăşească toate limitele, să fie în egală măsură livresc şi cinematografic. The Girl Next Door este un astfel de exemplu, cea mai reuşită dintre cărţile lui Ketchum citite până acum, şi genul de carte pe care l-ai recomanda cuiva pasionat şi rezistent la gen, dar pe care nu l-ai împrumuta, în pofida rugăminţilor, cuiva prea slab de înger. Categoric, unul dintre cele mai bune romane horror şi, sper, un viitor clasic. Jack Ketchum nu a avut nevoie să inventeze un monstru, adaptare eventual a unui mit mai vechi, pretabil la conversia pe celuloid. Doar a făcut câţiva paşi şi a bătut la uşa vecinilor.