30 Apr 2012

Colecţionarul de gheare de cioară

6 comments
     Am cunoscut cândva pe cineva care avea o colecţie de gheare de cioară. Cu siguranţă nu era ornitolog. Le procura cu pasiunea unui maniac redutabil, colindând parcurile şi pădurile limitrofe, înarmat cu pungi ziplock şi o lamă de ras. Mai târziu şi-a cumpărat un brici de la un târg de vechituri. Vintage, puţin ruginit, dar îşi făcea treaba. Oţel bun. 

     Cel mai bine era să mergi iarna, eventual dimineaţa foarte devreme. Frigul şi zăpada conservă foarte bine furnizorul de piese noi. Şi, după cum mi-a povestit, cumva iarna găseşti mai multe ciori moarte. Un ciclu natural. Mortalitate în expansiune. Tot el mi-a explicat, calm şi fascinat, care este diferenţa dintre ele şi corbi, mult mai greu de găsit. Trebuia să ai şansa unui exemplar frumos, cu gheare întregi. Nici nu ai idee ce probleme de manichiură (sau pedichiură?) au ciorile. Diverse. Numeroase. Viaţa în habitatul natural este un handicap pentru colecţionarii de gheare. Plus că în oraşe puteai avea ghinionul să fi trecut deja gunoierii, proli lipsiţi de educaţie, care deveneau fără ştirea lor sabotori ai unui act de creaţie. Până la urmă o colecţie este un univers în mic. Singura posibilitate de a fi un mic Dumnezeu în intimitatea camerei tale. Puteau trece zile întregi când nu găseai nimic, dar până la urmă, ca o misterioasă coincidenţă, reuşeai. Există probabil un spiriduş al colecţionarilor de gheare de cioară. 

Examinai atent cioara în cauză, te uitai să nu fie nimeni prin preajmă, şi tăiai cu grijă ghearele. Undeva deasupra gleznei, câţiva centrimetri mai sus. Dacă acceptăm că cioara are glezne. Uneori o singură gheară era corespunzătoare. N-am înţeles exact criteriile estetice, dar se pare că existau. O puneai în punguţă şi te îndepărtai cât mai repede de locul faptei. Nu sunt sigur că era o infracţiune, nici măcar o contravenţie, dar era bine să nu mai fii prin preajmă dacă apăreau globi oculari indiscreţi. Reprezentanţii boborului se pot dovedi extrem de reticenţi în faţa unui colecţionar aparte. Esenţial este să te dovedeşti calm şi grăbit, ca un funcţionar care şi-a adus aminte că are de ştampilat o hârtie extrem de importantă, pe care a uitat-o pe birou şi fără de care întregul mecanism birocratic al instituţiei se putea gripa iremediabil. Până la pneumonie fatală. Dar nu este totuşi sfârşitul lumii, doar nu ai nimic de ascuns. 

Odată ajuns acasă trebuia să pregăteşti gheara/ghearele pentru colecţie. Niciodată nu se usucă la cald şi soare, este cea mai mare greşeală. Ai nevoie de frig şi eventual vânt îngheţat. Nu prea umed. Tocmai de aceea iarna este cea mai bună perioadă. Umezeala şi căldură sunt inamici nemiloşi ai unei colecţii de gen. Eventual o înfăşurai în tifon şi o aşezai pe balcon sau pe pervaz. Şi mai bine era să o atârni cu o sforicică, şi s-o laşi ca pe un iepure grăsun la fezandat. Atunci puteai să renunţi la tifon. Dura şapte până la zece zile. Apoi aveai o gheară perfectă, bine uscată, neagră şi chircită. Când l-am cunoscut eu avea 11 bucăţi. Spera să strângă 13, nu ştiu dacă a reuşit. Le ţinea într-o frumoasă cutie din lemn cafeniu, simplă, dibuită şi aceasta la un anticar amator, pentru un preţ de nimic. Ca un numismat cu experienţă, o căptuşise în interior cu o frumoasă catifea roşie, pe care negrul scheletic se situa într-un contrast poetic. Era totuşi nemulţumit, pentru că nu reuşise încă să facă locaşuri pentru fiecare gheară în parte, iar cutia ameninţa să devină neîncăpătoare. 

Nu arăta colecţia oricui. Trebuia să fiţi destul de apropiaţi. Cu mine cred că a făcut o excepţie, din raţiuni la care este bine să nu mă gândesc. Ţinea cutia pe raftul din mijloc al bibliotecii, altfel o bibliotecă destul de bine alcătuită. Nu neapărat bibliofil, cât cititor cu gust şi experienţă. Am băut un vin destul de bun şi am fumat împreună câteva ţigări rulate, destul de proaste. M-a rugat să iau loc şi, cu gestul de necromant care oficiază un ritual deosebit de important, a luat comoara din raft. Avea tandreţea puţin stângace a unui tată lipsit de experienţă, dar entuziast. Şi un uşor tremur al mâinii. A ridicat capacul şi mi-a arătat cele 11 gheare. Din cauza luminii erau lucioase, parcă lăcuite. Nu voi şti niciodată ce anume ar fi trebuit să spun, dar cumva, privindu-l, mi s-a părut că seamănă cu Peter Lorre în M. Era un test pe care l-am picat, aproape mi-a smuls cutia şi a pus-o la loc, brutal. Nu l-am mai văzut niciodată. L-am mai sunat, a refuzat să vorbească. 

A fost, privind înapoi cu teamă, cel mai interesant colecţionar întâlnit vreodată. 

19 Apr 2012

A Nightmare on Elm Street (2011)

5 comments
Apărut iniţial în Suspans, nr 22 - Un coşmar ratat

Cum să-ţi fie dor de Robert Englund

E destul de riscant să faci un remake după un film clasic, mai ales când vine vorba de horror. Este un gen care are fanaticii săi, devotaţi până la ultima suflare originalelor regizate de Wes Craven, Romero, Tobe Hooper ori Sam Raimi, şi care nu vor accepta, cu nici un preţ, ca vreunul dintre filmele „clasice” să fie refăcute. Printre remake-uri au existat şi succese, puţine la număr, dar interesante sau chiar remarcabile. Alexandre Aja a reuşit cu The Hills Have Eyes să depăşească originalul regizat de Wes Craven, Gore Verbinski a oferit cu The Ring o inspirată repovestire a unui cult-movie nipon, Takashi Shimizu a surprins cu două părţi The Grudge mult mai bine adaptate gustului occidental pentru horror, iar Dennis Iliadis, cu noua versiune de Last House on the Left, reuşeşte să se apropie calitativ de versiunea originală din 1972. Sigur, eşecurile sunt mult mai numeroase decât reuşitele. Studiourile Platinum Dunes au realizat în 2009 un remake pentru Friday 13th, o altă serie celebră, peliculă destul de reuşită. Poate de aceea este surprinzător că un an mai târziu lansau unul dintre cele mai neinspirate remake-uri horror, A Nightmare on Elm Street. Versiunea 2010. Fără Robert Englund.

A Nightmare on Elm Street a fost nu doar una dintre cele mai succes serii de filme horror a anilor 80 – alături de Hellraiser, Friday 13th, Childs Play, Puppet Master, Evil Dead, Poltergeist şi lista poate continua – dar a şi lansat unul dintre cei mai populari eroi negativi ai genului. Foarte 80-ist cu totul. De fiecare dată când apărea Freddy Krueger – pălăria de fetru, puloverul în dungi, mănuşa cu lame de brici, faţa arsă – eventual pe o casetă video cu dublare în limba germană, ştiai că te aşteaptă încă o comedie neagră. Genul de film de sâmbătă seară, când ai nevoie de ceva uşor şi amuzant. Pentru că seria a evoluat de la o terifiantă primă parte la câteva continuări (şapte, inclusiv Freddy vs Jason) care erau mai mult comedie decât filme de groază. Iar Freddy a devenit treptat un erou comic, care lansa replici sadice de fiecare dată când prindea câte o victimă, însoţite de un rictus larg deformând masca din latex. A cărei aplicare dura cam şase ore, strat cu strat. Vremurile bune dinaintea industriei CGI, când chiar munceai pentru efectele speciale. Plus că felul în care îşi prindea şi asasina victimele era de fiecare dată inventiv şi amuzant. Dacă gustai umorul de pe Elm Street, cu siguranţă de proastă calitate pentru un cinefil cu pretenţii.

Povestea originală este destul de cunoscută: Freddy Krueger a fost un ucigaş de copii, prins şi ars de viu de părinţii victimelor. Reuşeşte să revină în coşmarurile adolescenţilor de pe Elm Street – strada Ulmului, sună destul de romantic – şi să îi ucidă în vis. Iar dacă Freddy te prinde în vis, atunci mori şi în realitate. Singura soluţie este să nu mai dormi niciodată. Simplu. Nu neapărat veridic, dar în anii ’80 chiar nu contau astfel de detalii, trăiam în plină inocenţă a ficţiunii horror. Iar Robert Englund, interpretul lui Krueger, nu a mai putut niciodată să scape de personaj. Typecast de manual, care l-a condamnat la roluri în filme de categorie B. Oricum, fără să aibă pretenţii de capodopere cinematografice, au impus un personaj surprinzător. Cu fan-cluburi. Deşi este, la bază, un ucigaş de copii.

Un nou coşmar pe Elm Street

Cel puţin la nivel declarativ, regizorul Samuel Bayer şi-a dorit cu noul film din serie să revină la începuturi, la acel Freddy Krueger din 1984, crud, pur şi simplu malefic, un Freddy Krueger deloc amuzant. Fără comedie, fără replici haioase, fără umor, răul pur. L-a ales pentru rol pe Jackie Earle Haley, care se remarcase cu puţin înainte ca Rorschach în ecranizarea unuia dintre cele mai bune romane grafice, Watchmen. O interpretare magistrală a unui personaj cu suficiente lumini şi umbre pentru a fi dificil de transpus. Ceea ce ar fi trebuit să asigure succesul acestui remake. Ar fi trebuit…

A Nightmare on Elm Street din 2010 nu reia pas cu pas primul film al seriei. Păstrează linia principală a poveştii şi câteva secvenţe cunoscute fanilor – între care cea din cada de baie, parodiată în repetate rânduri – încercând să prezinte un Freddy Krueger enigmatic chiar şi celor care văzuseră (uneori până la saturare) primele opt părţi. Uitaţi tot ce ştiaţi, voi cei ce urmăriţi acest film. Pentru a mări miza, de această dată Krueger este şi un pedofil sadic, care i-a molestat, între alţii, pe adolescenţii pe care îi vânează acum, ca o pedeapsă pentru că au povestit atunci adevărul. Schimbarea ar fi trebuit să explice de ce ucidea copiii, dar anulează de fapt mai interesanta idee originală, mai mult sugerată, că încă din timpul vieţii Freddy aducea jertfe celor care aveau să-i dea puterile pe tărâmul viselor. Şi nu este singura modificare neinspirată.



Prima problemă, care practic sabotează filmul, este scenariul. Copiii de pe Elm Street încep să aibă coşmaruri în care sunt urmăriţi de un bărbat cu faţa arsă, având ca armă o mănuşă cu lame de brici şi purtând un pulover în dungi. Unul câte unul, sunt ucişi în somn, fără ca nimeni să le poată spune ce se întâmplă. Doar mai târziu câţiva dintre ei reuşesc să afle adevărata poveste, îşi aduc aminte că ei au fost victimele lui şi reuşesc, aparent, să îl oprească pe Krueger. Povestea se derulează însă inept, arid şi plictisitor. Personajele pozitive, adolescenţii conduşi de Nancy (Rooney Mara este departe, foarte departe de Heather Langenkamp din filmul original) sunt bidimensionale, uşor de uitat şi imposibil de simpatizat. Nimic nu te face să te apropii de ei. Aproape să crezi că au ajuns pe platou în urma unui pariu, şi vor să scape cât mai repede de acolo pentru a face altceva. Oricum, ceva mai interesant. Jocul este prost, artificial, forţat. Ajungi să speri că Freddy îi va prinde şi va termina filmul în următoarele cinci minute. Nimic din atmosfera construită de Wes Craven în pelicula din 1984, nimic din tensiunea pe care a reuşit să o creeze atunci, nimic din teama pe care o simţeai de fiecare dată când Freddy era aproape. Nimic. Singurele momente mai tensionate sunt pe tiparul – apare Freddy, omoară, te sperii, ok? – şi chiar fără să compari cu originalul este doar un slasher cu nimic deosebit de altele. Banal până la inutil.



A doua problemă este tocmai personajul lui Freddy. Jackie Earle Haley ar fi putut să ofere un Freddy care, deşi diferit de cel interpretat de Robert Englund, să fie totuşi terifiant, interesant, memorabil. Constrâns de scenariu, a devenit mai mult o caricatură a vechiului Freddy, ce te face să îl regreţi şi mai mult pe Englund. Ca imagine generală se apropie mai mult de Freddie Krueger din partea a şaptea, The Final Nightmare, episod în care Wes Craven încercase încă de atunci să revină la prima versiune a ucigaşului de copii. Insuficient. Acum Freddy nu are personalitate, nu are acea carismă întunecată care te fascina, nu are forţă. Nu înspăimântă. O caricatură prea puţin reuşită a personajului. Replicile au dispărut aproape de tot, şi când apar, sunt neinspirate. Până şi felul în care sunt eliminaţi, unul câte unul, cei vânaţi de Freddie, este de fiecare dată lipsit de inventivitate. Chiar dacă încerci să nu faci fatala comparaţie cu Englund, tot nu funcţionează. Noul Freddy ar putea fi înlocuit cu absolut orice alt erou de slasher, fără a se pierde ceva. De fapt cred că ar fi fost o idee mai inspirată.

De ce un remake?

A Nightmare on Elm Street din 2010 este un remake inutil. Un film care putea să reinterpreteze o legendă a genului s-a poticnit repede într-un scenariu lipsit de fler şi tensiune, a transformat un anti-erou preferat într-o copie palidă de celuloid străveziu, a reciclat o parte din scenele clasice, a adunat un set de victime de care te bucuri să scapi. Efectele speciale, deşi aduse la zi, sunt lipsite tocmai de şarmul celor originale. Prea mult CGI, prea puţin latex, dar aceasta este o chestiune de gust, până la urmă. După cum se vede în exemplele date la început, există şi remake-uri reuşite, unele chiar mai bune decât originalul. Acesta nu este, categoric, unul dintre acestea.

18 Apr 2012

Vlad Muşatescu — De-a v-aţi ascunselea

0 comments
Articol apărut în Suspans nr 22, sub titlul Al Conan Doi, încurcă-lume

Nu ştiu în ce măsură se poate vorbi de o tradiţie românească a romanului poliţist românesc, mai ales că nu sunt decât un cititor accidental al genului. Dar cred că nici o istorie a policier-ului autohton nu l-ar putea ignora pe Vlad Muşatescu pentru tetralogia avându-l ca erou pe detectivul gurmand şi încurcă-lume Al Conan Doi, scriitor mereu în căutarea unei oaze de linişte, unde să-şi poată scrie romanele. Oază de linişte care, odată găsită, devine repede scena unei noi aventuri. Reunite sub titlul Extravagantul Conan Doi (ediţia definitivă, în două volume groase, a apărut în urma unei discuţii cu Marin Preda), cele patru părţi ale seriei au fost încă din epocă reale bestseller-uri, şi încă nu şi-au pierdut din farmec.

Cea de a treia parte a aventurilor lui Al Conan Doi îl duce pe simpaticul şi flămândul detectiv în… Delta Dunării. Cu ajutorul eternei Tanti Raliţa, mătuşa dependentă de cafea, Mărăşeşti şi filme cu gangsteri, îndrăgostitul de bătrâna Erika ajunge să se refugieze pe tărâmul rezervaţiei naturale cel mai promovate atunci. În căutare de linişte, mult peşte şi noi trăsnăi. Nu am înţeles niciodată fascinaţia pentru pescuit, dar pentru Al Conan Delta este un paradis patriarhal, departe de bulgăroaica Penke şi ochiul ei vigilent, credincios regimului drastic de slăbire. Delta, cu mult peşte, peşte de toate felurile, un Eden piscicol pentru un detectiv amator, grăsuliu şi mâncăcios. Şi găzduit de o familie de lipoveni de la Mila 41 – Stepan, mare amator de vodka-satelit, Maşa-Garafa şi puştiul Vova, plus porcul Sandolea – Al Conan Doi îşi respectă cu sfinţenie regimul dietetic. Se hrăneşte cu borş de şaran (crap) în castroane imense, şaran şi alte specii solzoase prăjite în ulei de rapiţă, chiftele de ştiucă şi tot soiul de alte preparate specifice, spălate cu sticle de vin acru, condimentate cu brânză de baltă şi cafea pregătită în gamela pentru mujdei. Tot acolo va trece în două rânduri prin experienţa curat antropologică şi intens gastronomică a nunţii lipoveneşti, prima oară ca invitat de seamă al noii nunţi între Stepan şi Maşa-Garafa, nuntă repetată periodic din motive ascunse. Şi casnice. Vorba aceluiaşi Stepan, facem roman, domnu’ Conan. Doar că domnul Conan nici măcar nu s-a aşezat vreo clipă la maşina de scris.

Nu durează mult până când Al Conan Doi să reuşească (din nou) să tulbure viaţa liniştitei aşezări de pescari. Mai întâi pune în alertă CAP-ul local, alarmat că ziaristul de la Fapta a venit să scrie despre ei. CAP cu membri ca Hristu Ferşampanos (singurul descendent din regiune al galilor) , Milipoc Papaşa, Pilu Arambaşa şi restul personagiilor pitoreşti. Apoi, fireşte, dă peste cap siesta unicului oficiu poştal de la Mila 41, cu factorul său Mişa Negroponte, cel cu bicicletă şi o spaimă atavică de apă, mai ales potabilă. Şi pe care trăscăul de Tâncăbeşti îl face să devină, etilic de rapid, fanul numărul 1 al scriitorului pripăşit în Deltă. Oficiu poştal condus cu o mână de fier de tomnatica şi seducătoarea Moira Gherghidap, destul de trecută şi cu un vag breton sub nasul acvilin, dar foarte interesată de Al Conan Doi. Poate prea interesată. Şi pasionată de divinaţie, mai ales de cititul în cafea.

Aşa cum se întâmplă în toate aventurile sale, Al Conan Doi reuşeşte să se împrietenească şi cu o echipă de aparenţi cineaşti, conduşi de experimentatul regizor Socrate Cotoi, trupă de şoc ce îi include şi pe Grigulea Pîşu, Gică Bendix în rol de cascador, tovarăşul Cotonog ca director de producţie şi Romeo Pârvuică, fost căpitan de apă dulce. Veniţi oficial să imortalizeze frumuseţile Deltei şi la fel de flămânzi ca îndrăgitul Al Conan Doi, pe care îl înconjoară imediat cu o afecţiune bine jucată, ar fi cei mai buni prieteni ai acestuia. Dacă vigilentul Al Conan Doi nu ar prinde firul deşirat al unei conspiraţii, ce ameninţă să aducă grave prejudicii avutului obştesc (sau cam aşa ceva), iar conştiinţa lui civică nu l-ar îndemna să oprească planul cvintetului de fantastici, sprijiniţi şi de Moira Gherghidap. Şi dacă adaugi la asta ca ingrediente una magazine cu batog de morun, una dirigintă de poştă care visează la luxul occidental, cinci infractori nu foarte inspiraţi, adăugând un polonic de fler detectivistic marca Al Conan Doi…

Cumva, de fiecare dată când se apucă de o anchetă, Al Conan Doi reuşeşte cu real succes nu doar să încurce lucrurile până ai nevoie de multă răbdare să le mai scoţi la lumină, dar mai ales să provoace o serie de gaguri şi isprăvi vrednice de cele mai bune comedii mute din epoca de aur a cinematografului. Pasionat de romane cu mistere şi filme cu gangsteri, rotofeiul scriitor vede peste tot ameninţări şi planuri complicate, iar lupta lui cu elementele infracţionale înrăite transformă viaţa până mai ieri liniştită a micii localităţii într-un spectacol de bâlci. Iar tocmai când e sigur că potenţialii criminali au fost anihilaţi, apare un complice la care nimeni nu se aştepta. Numai miliţian însărcinat cu un caz în care s-a implicat Al Conan Doi să nu fii. Mai bine demisionezi şi te apuci de pescuit în Deltă, ori te întreci la băut vodka-satelit cu Stepan Cuşeai. Scapi măcar cu nervii întregi.

Vlad Muşatescu a găsit cu această tetralogie formula câştigătoare, combinând elementele de bază ale romanului poliţist cu un umor de bună calitate, în parte onomastic, în parte cinematografic, nume trăsnite, plus comic de situaţie şi gaguri peste gaguri, întregul având în centru un anti-erou pe care nu poţi să nu-l îndrăgeşti. Dincolo de comic, a reuşit să-şi găsească personaje memorabile, a reuşit să construiască de fiecare dată un schelet epic funcţional şi interesant, a reuşit acea tensiune a unei naraţiuni bine ţinute în frâu. Genul de carte la care râzi, foarte deschis şi fără să te abţii, şi la recitirea cu numărul X. Sigur, se pot face referinţe, trimiteri şi apropieri, se poate vorbi despre elementele esenţiale ale romanului poliţist. Etc. Dar esenţial rămâne că au fost romane de succes atunci, sunt citite şi astăzi cu aceeaşi plăcere, şi în mai bine de trei decenii nu şi-au pierdut deloc farmecul. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, este un vis inaccesibil pentru destui autori.

17 Apr 2012

Stephen King - Rose Madder

0 comments
Articol apărut iniţial în Suspans, nr 22, cu titlul Viva ze Bool 

Stephen King a avut mereu personaje feminine interesante. Psihotice sau dimpotrivă, frumoase sau îmbătrânite înainte de vreme, tinere sau dincolo de anii în care era de ajuns să zâmbească pentru a cuceri, înzestrate cu puteri paranormale sau pur şi simplu cu forţa de lupta, femeile din romanele lui King sunt puternice, fascinante şi, cel mai adesea, învingătoare, oricare ar fi spectrul şi lumea în care se găsesc. În bine şi în rău nu sunt niciodată plictisitoare, bidimensionale, pasabile. Beverly Marsh cea roşcată din Oraşul bântuIT, sumbra Carrie, malefica Annie Wilkes (fanul pe care nici un autor nu şi l-ar dori), Lisey din povestea sa, Dolores Claiborne, frumoasa inocentă Mattie Devore din O mână de oase, Sadie Dunhill (deşi fumează altă marcă de ţigări) din 11/22/63, Jessie prinsă în Jocul lui Gerald, Odetta Holmes cu personalităţile sale multiple şi ka-ul ei de pistolar, seducătoarea Leigh Cabot ce devine rivala unui Plymouth Fury, Donna Trenton prinsă într-o luptă disperată pentru viaţa fiului ei, Charlene McGee din Firestarter ce aminteşte de Carrie (fără furia acesteia). Şi exemplele ar putea continua.

Chiar dacă am fost fascinat mereu de eternul feminin repetabil din galeria personajelor lui King am tot amânat Rose Madder. Ştiam în mare povestea, şi mă temeam să nu fie un simplu thriller casnic, o poveste a soţiei abuzate, care încearcă să se rupă de trecut şi este urmărită de soţul furios, până la un final climactic şi cât mai cinematografic. Eventual cu o doză bine cântărită de suspans. Mai ales după ce King declarase că este una dintre cărţile sale „forţate”, să citez aproximativ. Mă bucur că m-am înşelat. Nu doar pentru că Rose Madder este mai mult decât atât, nu doar pentru că este legată de saga Turnul Întunecat, dar mai ales pentru că Rosie Daniels este un personaj foarte bine construit, surprinzător de puternic şi de care te ataşezi destul de repede. Sau pentru felul în care King a reuşit să introducă într-o poveste de abuz conjugal mitul Minotaurului, prelucrându-l până pare nu doar firesc în structura epica, dar necesar. Sau pentru tabloul misterios, cu o frumoasă şi totuşi sumbră siluetă în fundal.

La început, Rosie este doar o victimă. Căsătorită de 14 ani cu Norman Daniels, în aparenţă un poliţist model, Rosie a cunoscut toate detaliile unui infern conjugal şi profund personal. Bătăi cotidiene cumplite, care au făcut-o să piardă şi unica sarcină, un viol pe care nu reuşeşte să îl uite, ameninţări, teroarea că orice ar face Norman o va ucide mai devreme sau mai târziu. Rosie este sacul de box asupra căruia se dezlănţuire Norman de câte ori ceva îl supără. Sau de câte ori vrea. După 14 ani un declic se produce, dintr-un motiv aparent anodin, iar Rosie reuşeşte să fugă. Să fugă oriunde, cât mai departe de Norman, deşi se teme că acesta va reuşi până la urmă să o găsească. Norman nu este doar un soţ violent, maniacal în priceperea cu care şi-a torturat soţia ani în şir. Nu are doar inteligenţa sadismului. Norman este şi un detectiv excelent, are un fel de al şaselea simţ când vine vorba să găsească pe cineva. Într-un fel surprinzător a reuşit mereu să-şi rezolve cazurile bazându-se pe o stranie intuiţie supranaturală. Rosie ştie că dacă vrea, o va găsi. Oricât de departe s-ar ascunde.

Ajunge într-un alt oraş, îşi schimbă numele, îşi găseşte printr-un surprinzător noroc o nouă slujbă destul de bine plătită – este vocea unei serii de audio-book-uri – şi, chiar mai mult, se îndrăgosteşte pentru prima oară. Şi tot pentru prima oară încearcă să uite că Norman a existat. Încearcă să uite că poate tocmai atunci Norman este pe urmele ei. Ceea ce este adevărat. Norman Daniels este unul dintre cele mai întunecate personaje construite de Stephen King, malefic în sine, fără vreo scuză sau vreun punct slab, îşi doreşte doar să controleze totul sau, dacă nu este posibil, să distrugă. Este întruchiparea perfectă a forţei psihotice fără nimic uman, şi abia spre final începi să înţelegi că, deşi aparent atât de negativ încât pare neverosimil, Norman este mai mult decât un sadic. Pentru Norman este mai puţin important de ce a plecat Rosie. Esenţial este că nu l-a ascultat, că i-a încălcat regulile, şi singura pedeapsă va fi, după ce o găseşte, să o ucidă. Încet. Cu pasiunea maniacului. Pe ea şi pe toţi cei care au ajutat-o, pentru că sigur Rosie n-ar fi fost în stare să facă asta singură. Şi Norman, ajutat de acea intuiţie ciudată, începe să o caute. Şi, în cele din urmă, printr-o serie de coincidenţe stranii, va reuşi să o găsească. Norman o iubeşte pe Rosie. Şi o va iubi până când o va distruge cu totul.

Ar fi fost un thriller interesant, alternând epic între scenele din viaţa unei alte Rosie, vie şi puternică, liberă, şi furia cumplită a lui Norman, ce îşi ţese treptat pânza în jurul lui Rosie, la început fără ca victima să bănuiască măcar cât de aproape este finalul. Totul se schimbă când, într-o prăvălioară unde încerca să-şi amaneteze inelul de logodnă, Rosie nu doar că întâlneşte marea dragoste, dar vede într-un colţ un tablou puţin prăfuit, o pictură în ulei, într-un stil ce ar fi neo-clasic? Clasic? Un imitator al prerafaeliţilor? O frumoasă doamnă purtând o rochie ca o togă de un roşu sângeriu, întorcând spatele lumii lui Rosie, priveşte ruinele a ceea ce pare a fi un templu grec. Femeia este blondă, poţi doar să-ţi imaginezi chipul ei, totul pare o lucrare de ucenic nu foarte bun care combină peisajul cu silueta umană şi elementele antichităţii elene, o pictură mai curând de amator decât de profesionist. Dar din ansamblu, cu toate stângăciile, se degajă ceva care o atrage pe Rosie, mai ales când pe verso găseşte doar două cuvinte „rose madder”. Numele ei este Rosie. Îl cumpără. Şi de aici povestea se schimbă.

Pe măsură ce Norman este tot mai apropie, urmărind-o din umbră, Rosie descoperă că de fapt tabloul se schimbă treptat, de la o zi la alta, şi că este o poartă spre o altă lume. O lume în care femeia a cărei silueta o fascinase nu este o frumoasă şi misterioasă creatură ivită din mintea unui artist anonim, privind ruina lumii sale, ci cu totul altceva. Ceva sau cineva care nu ar putea fi înţeles ca normal, firesc sau măcar din lumea din care vine Rosie. Ceva de care ai vrea să te apropii. Află că ruinele ascund un labirint, iar labirintul este casa şi cripta unei creaturi cu care Norman are mai multe în comun decât ar fi posibil. Cunoscând această nouă lume şi legile sale, Rosie ştie că nu trebuie să rămână prea mult acolo, dar înţelege şi că finalul va duce în Rose Madder. Înţelege că dacă va intra în labirintul de aici şi va reuşi ceea ce i se cere, cea care nu acordă favoruri o va ajuta pentru scurt timp. Iar când Norman reuşeşte să ajungă la ea, confruntarea finală dintre minotaurul king-ian şi noua Rosie se poate petrece doar acolo.

Sunt mulţi cei care s-au declarat dezamăgiţi de Rose Madder, şi destui care o consideră cea mai slabă carte publicată de Stephen King. Eu am fost entuziasmat de ea, şi nu doar pentru Rosie. Ceea ce părea iniţial doar un thriller, o urmărire, un joc fatal între o victimă neajutorată şi un poliţist psihopat s-a transformat în mai mult. Felul în care King reuşeşte să-şi construiască şi de această dată personajele este un exemplu de scriitură experimentată şi inteligentă. Rosie, iniţial vulnerabilă şi paralizată de groază, devine treptat o luptătoare, se descoperă şi se reconstruieşte. Norman ar putea liniştit să dialogheze cu Pennywise, şi acesta l-ar găsi un bărbat pe placul său, iar nu pe gustul său. Atmosfera din lumea în care ajungi prin tablou este apăsătoare, terifiantă, sumbră, iar femeia din imagine a fost cu totul altceva decât mă aşteptasem. Integrarea elementelor din Turnul Întunecat şi mai ales a mitului minotaurului m-au surprins plăcut, chiar m-au încântat. Un Stephen King care, deşi nu s-ar încadra obiectiv în topul celor mai bune, merită citit şi recitit.

16 Apr 2012

Trei + unu articole noi în Suspans.ro

2 comments
A apărut numărul 23 din Suspans. Sper să vă placă şi ce am scris eu acolo.

1. În căutarea bibliotecii perfecte

2. Abisul unei demenţe

3. Transformarea lui Blaze

Articolele din numărul trecut vor fi postate şi aici săptămâna aceasta. Sper să ne vedem şi la 24, 25, etc.

PS: Şi un al patrulea - Baby Blues

11 Apr 2012

Vincent MANIL - Bouchons de Semois

6 comments
Tutun : kentucky 
Aspect tutun : rulat în formă de dop sau mini-trabuc
Aroma : proaspătă, un pic florală
Tărie : ridicată
WAF : mediu
Prezentare : cutie cu 20 de ”bouchons”

Un alt produs purtând semnătura Vincent Manil (mulţumesc, Humidor), de această dată e un tabac de pipă natural rulat în formă de ”bouchons”, un soi de mini-trabucuri mai îndesate şi conice, de un cafeniu deschis aproape de nuanţa unei cafele cu lapte. Arată ciudat la prima vedere, simpla idee de a înfige o asemenea creaţie în pipă (şi trebuie una destul de generoasă ca dimensiuni) e în contrast cu obişnuinţa unui tutun clasic. Surprinzător de uscat, chiar friabil, bouchon-ul are un miros vag floral, undeva între tabac natural şi ceva parfumat şi greu de definit. Deşi sperasem să îl păstrez până de sărbători, am cedat ispitei (cum fac mai mereu) şi l-am fumat. O pipată de cursă lungă, mi-a ajuns câteva ore bune. E adevărat, cu pauze mari, dar estimez că un bouchon ar ajunge la cel puţin o oră şi ceva, chiar forjat. 

Am ales o pipa mare, poate cea mai mare din colecţie, un Butz Choquin generos, în care am înfipt bouchon-ul cu partea rotundă în sus. S-a aprins surprinzător de repede şi a ars relativ constant, deşi mi-am făcut griji să nu se stingă şi mi-a părut stranie imaginea unui dop bine rulat ieşind din vatră. Până la jumătate am tot scuturat cu grijă scrumul care se forma, apoi nu a mai fost nevoie. Îmi pare acum rău că nu am făcut şi poze, dar nu mai aveam răbdare să fac rost de aparat. Ardere egală, constantă, fum uşor şi alb, mirosul în cameră este suspect de plăcut, dar se disipă repede. 

Gustul... este între un trabuc (pe cât îmi permite experienţa foarte limitată în domeniu) şi un tutun de pipă fără chimicale, casing-uri, adaosuri. Gust plin, cremos, tare, picant şi un pic aspru, cu totul diferit de alte tabacuri, oricât de titrate ar fi. Nu am mai simţit aşa ceva până acum, sincer să fiu, dar cred că la începuturile fazei de aromatice aş fi considerat Bouchons de Semois ca un tutun ieftin şi nerafinat. Avatarurile copilăriei în domeniu. Este un tutun pe care îl guşti când ajungi să capeţi ceva experienţă, şi nu înainte. Plus că vine cu o încărcătură de vitamina N mai mult decât suficientă pentru o zi întreagă. Chiar mai mult, cel puţin după gusturile mele. La final, deşi mă aşteptam să găsesc un dop de frunze de tutun nearse, rămâne doar scrum foarte fin.  

Nu am mai fumat aşa ceva. Iniţial credeam că nu o să-mi placă, apoi mi s-a părut interesant, a treia fază a fost să îl găsesc extraordinar. Nu se poate fuma în fiecare zi, dar este unul dintre cele mai bune tabacuri pentru pipă imaginabile. Nu recomandat. Obligatoriu.  

Foto: Forum PCB

10 Apr 2012

Vincent MANIL - Réserve du Patron

0 comments
Tutun : kentucky 
Aspect tutun : shag
Aroma : parfumată, un pic florală
Tărie : ridicată
WAF : mediu
Prezentare : pachet 250 grame

Prima dată când fumez un tutun belgian. Mai mult decât atât, un tutun tradiţional, fără aditivi, un kentucky (după tobaccoreviews.com) în tăietură măruntă, de tip shag, ce mi-a adus aminte de arhicunoscutul Clan. Am primit o mostră din această raritate de la Humidor (mulţumiri şi pe această cale) alături de un ”bouchon” produs tot de Vincent Manil. Despre acesta, chiar un tabac deosebit ca prezentare, când îi va veni rândul. 

Din ce am citit pe forumul PCB, tutunul vine ambalat unui pachet de unt, dreptunghiular, învelit în staniol auriu şi cu eticheta producătorului, cu grafica unei căsuţe provinciale, ascunsă pe jumătate de un lan de grâu (sau altă cereală). Este surprinzător de uscat, dar am înţeles că umidificarea îi strică, paradoxal, gustul. Elastic, pufos, tăiat în fire care se prind unele de altele, de un brun deschis, are un surprinzător miros floral, deschis, uşor, deloc de tutun. Mi-a fost iniţial puţin teamă să nu fie un tabac uşurel, aromatizat. Dar deja fusesem avertizat că prima impresie olfactivă este foarte departe de realitate. Se aprinde mai mult decât uşor, poate şi din cauza lipsei de umiditate, şi iniţial primele fumuri nu sunt pe cât de plăcute m-aş fi aşteptat. Pare un tutun prea simplu, prea puţin prelucrat, un soi de tabac insuficient prelucrat. Arde însă foarte bine, şi după doar un minut gustul se transformă într-una dintre cele mai bune mixturi pe care le-am încercat vreodată. Şi au fost destule până acum. 

E un tutun masculin, puternic, cu o doză mai mult decât generoasă de vitamina N, un gust natural şi deosebit de intens. Gust de tutun natural, fără chimicale, fără adaosuri, fără nimic în plus. Delicios, cu uşoare note dulcegi pe la jumătate. Mai mult, înţeapă lejer limba, dar nu ca un aromatic suprasaturat de aditivi şi arome artificiale, ci acele pişcături delicioase produse de perique. Asemănător, oricum. Arde egal, gustul se menţine până la sfârşit, şi produce dependenţă de la prima fumată. Îţi lasă la final senzaţia că mai ai nevoie de o pipă, şi încă una, şi încă una, dar e clar că Réserve du Patron nu poate fi genul de tabac pe care să-l fumezi în fiecare zi. 

Réserve du Patron este un tutun de excepţie, din toate punctele de vedere. Categoric, ai nevoie de experienţă şi mai ales de pasiune pentru tutunurile naturale, tradiţionale (chiar dacă nu voi spune vreodată nu unui aromatic) pentru a-l aprecia la adevărata valoare. Jur că atunci/dacă voi câştiga vreodată o sumă suficientă la Loto voi cumpăra fabrica lui Vincent Manil. Pentru mine. Doar pentru mine. Monopol pe tot ce produce. 

6 Apr 2012

Primul meu Stephen King

18 comments
Inspirat de răspunsurile de aici

În cazul meu a fost Christine, ediţia din 1994, tradusă de către Dana Sarca şi apărută în vechea şi buna colecţie Babel. Dar înainte de asta au fost filmele.


La început au fost filmele. De la John Liu Chung Liang la Dr Creed

Cu mult înainte de Stephen King văzusem câteva filme făcute după cărţile sale. Nu ştiu cine îşi mai aduce aminte, dar la începutul anilor 90 a fost explozia centrelor de închirieri casete video. Erau găzduite în buticuri, apartamente, eventual gherete din cornier şi sticlă, aveau şi catalog de regulă scris de mână - foi mari, A4, cu titlurile, genul (groază, acţiune, dramă, romantice, comedie şi interzisul erotice), eventual actorii dacă erau nume de casă şi indicativul. Sigur că nu erau videoteci pentru cinefilii rafinaţi, nu era ca şi când intrai şi pe raft era Tarkovski.  Eventual Van Damme. Dar nu Tarkovski. Cel mult, pentru mame, erau drame de televiziune şi Pasărea Spin. Erau cu filme de succes (chiar aşa scria pe afişul de pe uşa unuia dintre centrele de lângă mine). Filme de succes. Casetele, nici pe departe originale, erau copii ale unor copii după nişte copii, eventual dublate de Irina Nistor, destul de des trase de pe canale nemţeşti. Fără coperţi tip carte. Când am văzut prima oară casete originale mi s-au părut a multa minune a lumii. 

La inceput lăsai buletinul mamei sau tatălui garanţie, pe urmă, când te împrieteneai cu cei de acolo, luai casetele fără buletin. Era un fel de iniţiere în branşă. E de-al nostru, aveam încredere. Intrarea în Famiglia. Mai târziu, spre decesul fenomenului, se făceau şi legitimaţii, ştampilate, cu număr de serie, număr, etc. Nu ştiu cât costa, nu prea mult cu siguranţă, doar că plăteai în plus dacă aduceai caseta nederulată. Puteai să le ţii maxim 24 de ore, aşa că luam în fiecare seară, după şcoală, măcar una. Centrul la care mergeam, destul de aproape de casă, avea ca vânzător un tip care semăna în chip straniu cu Phil Collins. Frapant chiar. 

Luai filme cu bătăi/acţiune, pentru că se discuta despre ele la şcoală, şi fără să fi văzut Sport sângeros, Drunken Master, Cobra sau Predator te excludeai din lumea bună a vremii. Nu erai un cinefil adevărat, meritai oprobiul societăţii. Dacă nici nu aveai video - erai deja paria, un soi de creatură ce nici nu merită să mai trăiască. Luam filme cu bătăi, şi pentru bibliografie socială, şi pentru că îmi plăceau. E adevărat, preferatul meu nu era Van Damme, era John Liu, secondat de Hwang Jang Lee. Dar, pe măsură ce mizantropia infantilă se adâncea, am început să închiriez un alt gen - filme de groază. Erau, multe, destul dintre ele de categorie sub B, dar aşa am văzut Nightmare on Elm Street cu multe continuări, cât apăruse din Hellraiser, Puppet Master, Childs Play, Poltergeist, Fright Night, Friday 13th, etc, etc. Şi, printre ele, două filme care m-au marcat - Pet Sematary şi Christine. Al doilea făcut de un regizor pentru care astăzi am o fascinaţie comparabilă cu cea pentru King - John Carpenter. Nu ştiam de Stephen King, nu auzisem de el, trăiam într-o dulce şi inofensivă inconştienţă. Şi nici nu citeam altceva decât benzi desenate. 

Prima întâlnire cu Stephen King lângă magazinul Unirea

Câţiva ani mai târziu, când treceam într-o zi fleşcăită de februarie 1996 pe lângă magazinul Unirea - vechiul Unirea, amestecul acela de comerţ ceauşist şi mici firmuliţe care încercau să aducă Occidentul pe filieră turcească - am găsit la o tarabă de cărţi câteva Pif-uri, din seria nouă. Pe când îmi făceam calcule câte aş putea să iau din banii destinaţi cu siguranţă altui scop (care va fi fost) am văzut în stânga o copertă neagră, pe care scria mare, sus, Stephen King. Cu alb. Mai jos, cu roşu, era titlul - Christine. Şi sub o scurtă prezentare, pe jumătate de copertă, era imaginea unui Plymouth Fury, luată direct din filmul lui Carpenter. Ia uite, mi-am zis, au făcut o carte după film. O fi bună? Sancta simplicitas. Am luat-o, renunţând la Pif-uri. Peste două zile, tremurând de emoţie, luam de la aceeaşi tarabă Salem's Lot şi Misery. Le am şi azi, deşi nu mai arată atât de bine. Dar, cum spune şi Paul Sheldon în Misery, ăsta e un semn că o carte chiar a fost citită. Începuse. 


Unul dintre cei mai buni prieteni era Holden Caufield. Eu devenisem Arnie Cunningham. 

Christine a fost pentru mine o revelaţie, şi e astăzi lejer într-un top 10 kingian. Era cu totul diferită de tot ce mai citisem, mai ales că abia bâjbâiam printre titluri şi autori. Era viu, era îngrozitor, era convingător, era un film mai bun decât versiunea lui Carpenter (excelentă şi aceasta) dar transpus în paginile unei cărţi. Era o carte pe care am citit-o în două zile, am recitit-o şi chiar ajunsesem să învăţ pe dinafară pasaje întregi. Era visul meu, să combini filmele horror (o altă veche pasiune) cu scriitura eficientă, bună, bine ţinută în frâu. Te regăseai în Arnie Cunningham mai ales dacă, la fel ca şi el, erai un exclus care nu se simţea prea bine printre ceilalţi. Mi-au plăcut mereu mai mult toţi Arnie Cunningham-ii lumii decât cei populari şi de succes. 
El avusese un Plymouth Fury, de care se îndrăgostise de la prima vedere - frumuseţea e în ochii celui care priveşte - tu nu aveai decât să găseşti echivalentul tău de Christine. Cu care să te răzbuni pe toţi căcănarii lumii. Şi, la final, nu uita de Leigh, nu uita de Buddy Repperton şi mai ales nu uita că LeBay s-ar putea să nu-ţi ofere cea mai bună afacere. Cu siguranţă aveai să găseşti în jurul tău câte un echivalent şi pentru aceştia. 

Christine a fost prima carte ce cu adevărat m-a marcat, mi-a creat o fericită dependenţă de acele cărţi cu copertă neagră, o poză mai mult sau mai puţin inspirată, şi numele Stephen King scris mare, cu alb, în partea de sus. Şi, cel mai important, a fost cartea care mi-a arătat că cel mai frumos lucru din lume, mai preţios şi mai puternic decât orice, magic, este să stai, oriunde, cu o carte bună, să-ţi astupi urechile în faţa lumii şi să te retragi în acel colţ ascuns al minţii tale, unde nu mai sunteţi decât tu şi cartea în cauză. Un soi de uşi din Dark Tower. 

Aceasta mi-e mărturia. 

Bite Marks (2011)

3 comments
Bite Marks este un film cu buget redus. Este, din păcate, şi destul de lent, cu numeroase scene plictisitoare. Are momentele sale amuzante, dar nu foarte multe şi nici prea reuşite. Un film cu un cuplu gay şi un camionagiu epilectic şi, în secret, gay. Câţiva (nu foarte mulţi) vampiri. Între care o femelă, cam cel mai reuşit personaj din film. Şi Stephen Geoffreys, care apare pentru câteva minute într-un cameo, destul de departe de rolurile din Fright Night (originalul, o capodoperă a filmelor cu vampiri) şi 976-Evil (un B-movie la un pas de a deveni cult-movie). A îmbătrânit, dar a fost o surpriză plăcută, mai ales că are şi una dintre replicile sale iconice. You're so cool, Brewster! Din Fright Night. 

Bite Marks este o comedie horror gay cu vampiri. Parafrazându-l pe Seinfeld, nu că ar fi ceva în neregulă cu asta, însă nu este tocmai ce mi-aş fi dorit să văd. Nici nu bănuiam că există un asemenea subgen. Şi nici nu pot spune că am fost încântat de cele câteva scene gay. Nu că ar fi ceva în neregulă cu asta, din nou. Chestie de gusturi. 



Un camionagiu trebuie să transporte o încărcătură de coşciuge, în locul fratelui său, care a dispărut în mod misterios. Acceptă, şi pe drum ia doi autostopişti, cuplul gay menţionat mai sus, la un pas de despărţire. Sau ceva de gen. GPS-ul este defect, aşa că la căderea nopţii ajung într-un junkyard abandonat, unde sunt nevoiţi să rămână. Fireşte, vampirii reuşesc să iasă din camion şi cei trei rămân blocaţi în cabină, sperând să reziste până dimineaţă. Soarele ucide vampirii. Sau aşa era în alte filme. Când ajung să lupte apelează la metode cel puţin inedite, un alt plus - lipesc pe geamurile camionului pagini din Biblie, de exemplu.  



Bite Marks nu a fost tocmai o catastrofă, dar nici departe de o ratare. Nu reuşeşte să fie o comedie, şi nici un horror, cu atât mai puţin un mix. Păcat, pentru că cei trei actori principali nu joacă tocmai rău, dar sunt ţinuţi practic în loc de un scenariu care mai trebuia lucrat. Lucrurile se mişcă prea încet, mai ales de la jumătate, şi filmul nu atinge tensiunea necesară. În definitiv avem trei eroi blocaţi într-un camion defect, asediaţi de vampiri. Vampiri care nici măcar nu mai respectă toate regulile clasice. Putea să fie o schimbare inspirată, din păcate rămâne insuficient exploatată. Replicile care ar trebui să te distreze sunt relativ răsuflate, scenele confruntărilor la fel. Poate cu un buget generos şi un alt regizor ar fi fost ceva interesant. Văzut, mediocru în cel mai bun caz, şi sigur vor fi destui care îl vor evita doar la ideea că este o comedie horror gay. Cu vampiri. 

5 Apr 2012

Arkham Horror - The King in Yellow

2 comments
Prima extensie mică la Arkham Horror pe care am ocazia să o încerc. E bine să ai prieteni pasionaţi, care vor să aibă toate extensiile. E şi mai bine când le iau, nu au timp să le joace, şi ţi le împrumută să le testezi şi înveţi, pentru o eventuală partidă. Mulţumesc, rămân dator. Dator, adică nu intenţionez să plătesc vreodată. 

The King in Yellow”, lansat în 2007, este povestea unei misterioase piese de teatru cu acest titlu, care s-a bucurat de o sumbră reputaţie în Europa, după ce mai multe revolte au izbucnit în oraşele care găzduiau reprezentaţiile. Cei care au scris despre asta, jurnalişti sau critici, au dispărut misterios. Crizele de isterie, adesea in masă, poveştile halucinante despre un rege în galben, nebunia care însoţeşte producţia.... toate o fac perfectă pentru Arkham. Prezentarea este cea deja standard pentru Fantasy Flight Games. Cutie mică, din carton solid, grafică superbă, pliant de instrucţiuni, o broşură de reclamă, tokene şi trei markere de Riot, Herald-ul pentru King in Yellow, pachetele de cărţi. E nevoie de ţiple de protecţie, dar acestea se pot lua separat. Arată foarte, foarte bine. Abia aştept să fac rost de Dunwich, să vedem cum arată o extensie mare. 

Un supliment care face jocul original mult mai dificil, în oricare din cele trei variante posibile. Prima este să amesteci pur şi simplu cărţile noi (unice, comune, vrăji, cărţi de mythos, locaţii şi porţi) în pachetele de bază. Se adaugă cărţile de efecte magice şi cele trei Act cards, care pot termina jocul, dacă ai ghinion, în tot atâtea ture. Este varianta ”Permanent Performance Style”, când King in yellow deja face parte din Arkham, şi cea mai uşoară. Uşoară în termeni de Arkham Horror. A doua, mai dificilă, este ”Touring Performance Style”, când adaugi cărţile de mai sus pachetelor de bază fără să le amesteci, le pui deasupra deck-urilor existente. Aşa că primele ture şi encounters ai parte doar de cărţi noi. Dacă la items - comune şi unice mai ales - sunt destule surprize plăcute, la cărţile Mythos sunt doar surprize neplăcute. De regulă se deschid câte două porţi şi alte evenimente de gen, apar noi handicapuri la skill checks sau, la encounters, trebuie să discardezi majoritatea cărţilor sau clue-uri, altfel eşti devorat. 

Foarte bune comunele noi şi unicele. Ai inclusiv time bomb, care curăţă o stradă de monştri, dar îţi reduce şi ţie stamina la 0. Ai cărţi care blochează creaturile ce vor să iasă pe o poartă deschisă, cărţi care suplimentează numărul de clue-uri sau îţi permit să evade anumiţi monştri. Bune, multe dintre ele, foarte bune. 



Al treilea mod de joc este ”The Herald”, cel mai dificil (până acum le-am pierdut pe toate), dar care foloseşte absolut toate elementele noi. Se pleacă de la unul din primele două (cărţi noi amestecate sau nu) şi se adaugă Herald-ul cu token-ele sale, cărţi Blight şi trei markere noi pentru monştri - Riot. Este un mod de joc brutal, în cel mai pur sens al cuvântului. Dacă în Arkham Horror clasic reuşeam să ţin terror track-ul la cel mult 3, o singură dată 4, aici am ajuns ca în tura 3 să fiu deja la 5, cu General Store închis şi deja destui aliaţi în afara jocului. Nu ştiu dacă se poate câştiga, sincer să fiu. Dar mai încerc. Nu încercaţi cu Azatoth, ajunge să intre mult înainte de tura 14. Cam pe la a noua. Şi cum Azatoth e destroyer of worlds....



Extensia oferă câteva schimbări interesante de mecanică. Apare o ”Herald sheet”, în acest caz chiar King în Yellow, un fel de minion al acelui Ancient One ales pentru joc, o entitate care îi pregăteşte venirea. În afara terror-track-ului şi a doom-track-ului apar tokene galbene pentru acest personaj, ce pot fi puse pe unul dintre track-uri, schimbând radical jocul. La anumite cărţi mythos trebuie să alegi - pui tokene galbene pe doom-track şi grăbeşti finalul, sau le pui pe terror şi creşti problemele din Arkham. La fiecare token galben pui în joc o carte Blight, care are efectul unui Environement, doar că nu poate fi scoasă de o altă carte blight sau un spell. Rămâne până la sfârşit. Şi ”oferă” surprize de gen - toate obiectele costă cu 3 dolari mai mult, vrăjile au un preţ crescut de sanity, etc. 



Blight sunt onorabili cetăţeni din Arkham, care au avut neşansa de a-l vedea pe Regele în galben şi acum sunt ”insane”. Tot acum apar şi riot monsters, monştrii care scad combat check-urile cu 4, şi sunt grupuri de arkham-ieni aduşi la demenţă. Greu de învins, deşi nu imposibil. Cel mai sinistru este setul de trei Act cards, cele trei acte ale piesei, introduse prin cărţi Mythos. Dacă intră al treilea - ai pierdut. Pot fi întârziate dacă imediat adaugi două doom tokene la primul, respectiv dacă redeschizi două porţi sigilate la al doilea. M-au ajutat să pierd două partide, mulţumesc mult. Foarte drăguţ. 

The King in Yellow oferă surprinzător de mult pentru o extensie mică, mai ales că nici preţul nu este obscen. Chiar prietenos. Mi-au plăcut schimbările, chiar dacă dificultatea a crescut surprinzător de mult. Ajunsesem în Arkham Horror clasic să câştig măcar jumătate din partide, acum... nu prea. 

Din lipsă temporară (sper) de aparat pozele sunt de pe boardgamesgeek.com

Găsiţi The King in Yellow la Gamesstop.ro. Preţ 100 de lei. 

4 Apr 2012

Iuri Oleşa - Trei grăsani

5 comments
Nu există nici o carte proletcultistă pentru copii mai eficientă decât această fantezie revoluţionară a lui Iuri Oleşa, neapărat în ediţia mare, cartonată, scoasă în 1987 de editura Ion Creangă în colaborare cu moscovita Raduga. Au mai existat şi altele, dar aceasta era cea ”bună”. 

Pe un fundal hoffmannesc în amestec bine dozat cu principii leniniste, Trei grăsani este basmul perfect al Revoluţiei din Octombrie, repovestită ca o revoltă a muncitorilor şi săracilor împotriva triumviratului despotic şi lacom al celor trei grăsani. Grăsani, pentru că în contrast cu muncitorii slabi, flămânzi, dar cu antebraţe vânoase de culturişti (dacă ne raportăm la iconografia fazei revoluţionar-romantice a comunismului), cei trei sunt puhavi, monstruoşi, diformi. Proletariatul este mândru, slab şi idealist. Grăsanii şi acoliţii lor sunt leneşi, răi şi lacomi. Nimic mai simplu ca dihotomie. Operetă bufă pentru copii. Pentru copii comunişti, care, se ştie, sunt mai buni decât cei burghezi.  

Problema este că citită atunci te transforma rapid într-un potenţial mic revoluţionar, care detesta visceral burghezia şi toţi îmbuibaţii lumii, un activist gata de luptă pentru cauza celor flămânzi şi nedreptăţiţi, gata să uite că părinţii ascultă pe furiş Europa Liberă şi îţi interzic să vorbeşti despre asta. Vrei să lupţi până la moarte alături de armurierul Prospero şi gimnastul Tibul, eventual să-i furi un sărut cast micuţei Suoc. Nimeni altcineva decât Iuri Oleşa nu a reuşit să pună în pagină formula câştigătoare. Ce Tânara Gardă, ce comsomolişti, ce pionieri care îşi dau viaţa în lupta împotriva fascismului, pentru cauza nobilă a partidului... Pe undeva trebuiau şi nişte majuscule. Nu ne trebuie. Important este că, recitită astăzi, îmi pare la fel de interesantă şi bine scrisă, chiar dacă punând totul în context ai un fior de groază când vezi cât de bine poate fi pusă în pagină propaganda. Intensă. Insistentă. Sigur, contează enorm şi factorul nostalgic, dar Trei grăsani e dincolo de mesajul politic o carte pentru copii suprinzător de bună.




Începuturile unui mic revoluţionar

Cum spuneam , dintr-o întâmplare cu iz tămâios a ajuns prima oară un exemplar în mâinile mele lacome. Pentru bunică-mea (Dumnezeu s-o ierte) şi prietenele sale, trecute ca şi ea de 70 de ani şi apelându-se cu madam, instituţia vizitei la cimitir era la fel de importantă ca cea a cafeluţei, Bisericii sau tricotatului. Cel puţin săptămânal se duceau in corpore să îngrijească mormintele, cu ciobul de tămâie, lumânari, stropitoare mică, unelte de grădinărit şi, dacă era cazul, pachete pentru pomană. N-ar fi lipsit pentru nimic în lume, asta era clar. Şi cum noi stăteam destul de aproape de un cimitir cele mai multe dintre madame îşi lăsau lucrurile la noi, să nu le mai care până la cimitir. După ce mă pupau, scuipau de deochi (unele traume nu se şterg uşor) şi sfătuiau să fiu cuminte. Foarte cuminte. Nerăbdător să rămân singur şi mai ales să văd grupul de cucoane ce nu-mi plăceau - mi se păreau cumplit de urâte, cu ceva cotoronţios în fiinţă şi miros de naftalină - fără să pricep de ce le suporta bunică-mea, şi mai ales să le cotrobăi prin sacoşe. Nu ca să iau ceva, ci dintr-un instinct infantil de voyeurist. Să vedem, ce are madam Pandele (nume fictiv) prin sacoşă? De regulă erau cumpărături, tacâmuri de pui, chibrituri, snopi de lumânări, sacoşe, cartofi, eventual ceapă verde şi vegetale de sezon, nimic excepţional. O singură dată am dat lovitura. Una dintre babe avea în sacoşă Trei grăsani, presupun pentru nepoţel. În două zile o aveam şi eu. Eram fascinat. Şi stângist fără să ştiu. Ce stângist, bolşevic fanatizat. Prima dată când mintea a sucombat rapid şi dornic în faţa propagandei. Nu şi ultima. 

Un intermezzo idilic

Cei Trei Grăsani, calmi şi senini
Par trei desagi cu grâne plini;
Stau tolăniţi, făr să gândească;
Au doar o grijă, să le crească
Averile şi curţile, 
Şi cefele şi burţile.
Hei, graşilor, azi pentru voi
Sosit-a ziua de apoi. 

Iuri Oleşa şi câte ceva despre acesta

Prozator, poet, dramaturg sovietic, născut în 1899. I-a cunoscut şi chiar a fost apropiat de Isaac Babel şi Ilf şi Petrov. Lucrează iniţial pentru propaganda oficială, ca mulţi alţii, publică proză scurtă şi poezie, adesea satirice, nu prea potrivite cu statutul său de element esenţial al agitprop. Debutează în volum în 1927 cu Invidia (s-o fi tradus la noi?) cu mare succes, şi, în acelaşi an, apare şi Trei grăsani, scrisă cu vreo trei ani înainte. Este cea mai longevivă dintre scrierile sale, va fi adaptată radiofonic, devine balet, operă, film, etc. Următoarele scrieri, nu puţine la număr, nu mai sunt primite cu acelaşi interes, mai ales că autorul începuse, ca şi alţi iluştri contemporani, să piardă din influenţă şi să cadă în dizgraţie. Dispare din viaţa literară, din fericire fără a lua drumul Siberiei şi fără a fi prins într-un proces cu final previzibil. Greu de spus dacă ar fi rezistat să nu strige ”Trăiască Stalin” în faţa plutonului de execuţie. Mulţi nu au făcut-o. Recuperat târziu, după moartea părintelui popoarelor, moare în 1960. Prea târziu pentru el, deşi continuase să scrie şi să spere fusese practic exclus. Paradoxal sau nu opera sa de referinţă, tradusă şi editată în tot spaţiul sovietic, rămâne Trei grăsani. 

Trei grăsani - o poveste cu un circ, o păpuşă, săraci, trei grăsani şi un acrobat. Plus târgoveţi, oşteni, popor

Tărâmul cârmuit de cei trei grăsani este un amestec de oraş medieval şi societate industrială, lume de basm şi de injustiţie socială intensă, unde cei mulţi şi săraci, în majoritatea lor proletari, sunt oprimaţi şi se revoltă periodic. Sub conducerea celor doi lideri, armurierul Prospero, un soi de Hercule roşcat al meşteşugarilor, şi gimnastul Tibul, secondantul acestuia. Mereu poporul se ridică împotriva tiranilor, şi de fiecare dată este înfrânt. Cadrul este potrivit mai curând pentru un roman revoluţionar romantic, eventual unul de secol XIX, sau pentru o utopie materialist-iluministă, cel puţin la prima vedere. Dar pagină după pagină se construieşte o cetate, un oraş, un ţinut de basm, demn de Grimm sau Andersen. Cu o componentă politică, fireşte, dar cine e perfect? 

În urma unei noi revolte Prospero este prins, iar Tibul ajunge la un anume profesor Gaspar Arneri, un savant simpatizant (fireşte) al poporului, genul de Faust cu gânduri împotriva regimului, ce nu ezită să îl ajute pe rebel. Schimbându-i cu ajutorul unei soluţii pigmentul, Tibul devine aşadar un impresionant şi revoluţionar negru. Care nu peste mult timp reapare în oraş, se luptă aruncând căpăţâni de varză, pregăteşte asaltul asupra palatului. Un revoluţionar-atlet foarte modern, mai să crezi că are în pelerină un exemplar zdrenţuit din Tehnica loviturii de stat.  

Numai că profesorul Arneri este chemat la palatul celor trei grăsani, unde i se dă o misiune imposibilă. Moştenitorul Tutti, cel cu o inimă de fier, unicul urmaş al celor trei tirani, are o păpuşă. O păpuşă fermecată - dacă ar mai exista magia - care poate să cânte, să vorbească, să se mişte, să danseze. Când păpuşa este înjunghiată de un revoluţionar, Gaspar Arneri trebuie să o repare în doar câteva ore, ceea ce este imposibil chiar şi pentru un savant. Convins că va sfârşi la rândul său pe eşafod, ca toţi cei care se împotrivesc celor ”trei porci graşi”, Gaspar Arneri pleacă spre palat noaptea, cu o trăsură. Aţipeşte şi pierde păpuşa pe drum, în întuneric, dar în căutările sale disperate dă peste o trupă de artişti de circ. Printre ei o fetiţă ce seamănă perfect cu păpuşa pierdută. Micuţa Suoc. Care a trăit mereu în arenă, şi nu-şi poate imagina o altă lume. Poate doar una feerică în care prăjiturile sunt gratis. Fireşte, şi artiştii sunt revoluţionari (se pare că aici toată lumea este într-o perpetuă stare de revoltă). Şi se gândesc la un plan - Suoc va lua locul păpuşii pierdute, se va apropia de moştenitor şi mai ales de cei trei grăsani. Cine ştie, poate aşa îl va elibera pe Prospero, temutul armurier, şi va ajuta Revoluţia. Poporul va fi liber, etc, etc. Ceea ce Suoc acceptă, fără să ştie că palatul celor trei grăsani şi mai ales menajeria ascund secretul naşterii sale şi, mai ales, că moştenitorul Tutti nu este ceea ce se credea. Măcar Tutti are prăjituri. 



Într-un final reîncepe revoluţia, chiar când Suoc este la un pas de a fi executată pentru trădare, Prospero şi Tibul sunt în fruntea hoardelor de rebeli dezlănţuiţi, gărzile sunt înfrânte sau trec de partea poporului, iar cei trei grăsani sunt capturaţi şi întemniţaţi. Totul într-un final ce amestecă fericirea bucolică şi entuziasmul revoluţionar, în părţi egale, acea mistică a schimbărilor ce anunţă o lume paradisiac-materialistă, în care nimeni nu va mai fi sărac şi flămând, ci toţi vom fi bogaţi şi sătui. Iar, dacă va fi rău, măcar ai mângâierea că şi ăla de lângă tine crapă de foame. El nu are mai mult, cum nu ai nici tu. 

Sunt momente de comedie pură, mergând până la un fantastic în tonuri puternice şi viu colorate, cu accente de reverie bufă, cum ar fi zborul unui vânzător de baloane, care ajunge să aterizeze într-un tort uriaş, pregătit pentru cei trei grăsani. Şi e la un pas să i se reteze căpăţâna, ca nu cumva să fie plină cu bomboane. Un profesor de dans, dandy burghez, trece printr-o sumedenie de necazuri, pentru că nu înţelege durerea surdă a poporului, preferând eleganţa şi maimuţărelile. Una dintre luptele revoluţiei se desfăşoară în bucătăria palatului, degenerând într-o luptă cu frişcă şi anexe diverse. Foarte dulci. 

Dar Trei grăsani are, cum spuneam la început, şi mult din Hoffmann. Chiar sunt curios dacă Oleşa îl va fi citit, sau e pur şi simplu o stranie coincidenţă. Atmosfera, personajele, replicile, aerul întregului schelet epic, răsturnările de situaţii şi gustul pentru mistere, un Hoffmann la care magia şi farmecele sunt înlocuite de tehnică şi materie, dar ca aer şi echilibru, mai ales ca fantastic, este Hoffmann. Fireşte, mesajul propagandistic este, privit acum, omniprezent. Dar, lucru rar pentru o carte încadrată totuşi în canonul proletcultist pentru cei mici, nu sufocă povestea. Este insidios şi convingător, te face să te încolonezi şi să simpatizezi cu proletarul (până când ajungi să-l cunoşti, ani mai târziu) dar fără a-ţi răpi din plăcerea lecturii. Poţi găsi mai târziu similitudini cu Revoluţia din Octombrie, poţi să îl vezi pe Tibul ca pe Troţki, etc, grilele de interpretare sunt numeroase, dar au făcut-o alţii la primele ediţii. E o revoluţie aparent glazurată cu basm, cu accente sumbre şi naturaliste pe alocuri, o revoluţie în varianta pentru copii. 



La revedere, trei grăsani

Care sfârşesc aşa cum meritau, deşi revoluţionarii din carte sunt mai miloşi decât cei din realitate. Ar mai reedita astăzi cineva Trei grăsani? Şi cum ar fi privită? Ne-am trezi că în tânăra generaţie simpatiile de stânga devin brusc procentual masive? Şi, cel mai important, ar mai scoate cineva Trei grăsani în ediţie cartonată, cu ilustraţii? Cu riscul de a-mi atrage acuze de bolşevic şi perfid proletcultist, e şi astăzi una dintre cărţile copilăriei ce a rămas. Recomand, dacă rezişti la propagandă.


2 Apr 2012

Kornei Ciukovski - Doctorul Aumădoare

25 comments
Doctoru-Aumădoare
A deschis spital. 
Vindecă de boală
Orice animal!

Doctorul Aumădoare este cumsecade, blând şi generos, are barbişon alb cu mustăţi în furculiţă, halat şi bonetă, pantaloni în dungi şi ochelari rotunzi. Are o căsuţă modestă şi o soră tare nesuferită, pe nume Varvara. Şi cei mai buni prieteni sunt câinele Avva, raţa Kika, purceluşul Groh-Groh, papagalul Carudo şi, nu în ultimul rând, cucuveaua Bumba. De fapt, toate animalele îl iubesc pe doctorul Aumădoare. Nu doar pentru că are grijă de ele, dar mai ales pentru că e poate singurul care vorbeşte limba animalelor. 

Are copertă portocalie, cartonată, ilustraţii color şi se teme un pic de piraţi, chiar dacă reuşeşte de fiecare dată să-i învingă, fie şi atunci când îl înfruntă pe cumplitul Barmaleus, cel care face mările să tremure. Nu am ştiut atunci că, în tradiţia lui Tolstoi cu Buratino, Kornei Ciukovski se inspirase din aventurile unui anume doctor Doolittle, scrise de Hugh Lofting. Şi nici nu ar fi avut importanţă. Numele nu ne spunea atunci absolut nimic, mai ales că filmele aveau să apară peste vreo două decenii. Păcat că nici astăzi nu am găsit prea multe informaţii despre Ciukovski, merită să nu fie uitat. Fac parte din generaţia ce zâmbeşte încă, larg şi pavlovian, de câte ori vede coperta mare, portocalie, cu doctorul ascultând respiraţia unui leu de vreo zece ori mai mare decât el. Aumădoare zâmbeşte, leul râde. De găsit prin anticariate. Cu ilustraţii de V. Cijikov. În tălmăcirea lui Nic. Iliescu. 



Editura Ion Creangă şi librării de odinioară

Doctorul Aumădoare, în ediţia Ion Creangă/Malîş, a fost una dintre excepţiile formidabile din valul de literatură proletcultistă de import şi autohtonă. Şi, orice s-ar spune, editura Ion Creangă a fost una dintre cele mai bune edituri româneşti, poate cea mai bună din toate timpurile când vine vorba de literatura pentru copii. Ce s-a întâmplat cu ea şi cine a îngropat-o, nici nu mai contează. Pe lângă aventurile cu pionieri eroici, tinere gărzi şi ilegaliştii patrioţi ce editau România Liberă prin pivniţe, existau şi astfel de titluri magice. 

Nu erau din fericire puţine, erau foarte căutate, dar le găseai cu un pic de noroc. Ediţia cartonată a aventurilor lui Aumădoare avea un preţ de 35 de lei, destul de mult pentru acele vremuri. Dar merita fiecare bănuţ. Pentru cine îşi aduce aminte, atunci o librărie cu o secţiune bună de carte pentru copii (înainte de 89 ştiam vreo două în Bucureşti şi încă una sau două în Braşov) era un spectacol, din toate punctele de vedere. 



Trecând de titlurile pioniereşti sugerate un pic mai sus, găseai cam tot ce îţi doreai - Habarnam, Aumădoare, Trei grăsani, Haiawatha, piticul Cipi şi ceilalţi - şi dacă îţi convingeai părinţii... erai un bibliofil precoce. Nu uit nici azi ediţia mare din Cinabru, Tom Sawyer de prin 1985 (tot mare, cu ilustraţii), Pinnochio, sau seria Biblioteca pentru toţi copiii, unde a apărut inclusiv Tolkien, cu Povestea unui hobbit (încă nu am găsit ediţia în cauză). Un paradis pentru copii. Spre finalul deceniului lucrurile se cam stricaseră şi în acest domeniu. Ca mai peste tot. Dar să revin la Aumădoare. 

Cum să înveţi limba animalelor cât ai spune ceaca

Era, până la urmă, singurul curs disponibil pentru a învăţa, parţial, limba animalelor. Ceaca însemna mulţumesc, Capuchi, canuchi era Luaţi loc, vă rog, Hîîîr era Nu vreau să te salvez, fiindcă eşti rea şi ticăloasă (concis, nu?), în timp ce Chindele! Nop! Chindele! Nop! era, fireşte, Aici, aici! Doctore, vino aici! Iar Malacucea, malacucea nu putea fi decât Trăiască doctorul Aumădoare! Ceaca pentru atenţie. 



Mai aveai şi poezioare ca cea de sus, cântecele, dar cel mai frumos era să citeşti tocmai ce vorbesc animalele. Pentru că eram la vârsta la care credeam cu înverşunare că animalele trebuie să vorbească, şi că e doar vina mea că nu le înţeleg. Dacă Aumădoare putea, eu de ce nu? Aş fi curios de o imposibil de realizat statistică a celor care au devenit veterinari datorită cărţii lui Ciukovski. 

O superbă utopie, un tărâm unde totul este perfect, singurele personaje negative fiind cele din trupa lui Barmaleus, care au un sfârşit didactic, pe măsura faptelor. O lume perfectă, idilică, undeva înainte de prea multe progrese tehnice, o lume aproape bucolică, de o inocenţă visată şi inaccesibilă. Doctorul Aumădoare nu are nimic din caracteristicile eroilor proletcultişti şi/sau sovietici pe care îi întâlneai în destule cărţi ce altfel păreau promiţătoare. Nu dau titluri, din fericire memoria livrescă şterge de multe ori inspirat astfel de informaţii, lăsând nici măcar numele personajele sau vreo scenă, doar senzaţia apăsătoare şi plumburie. Doctorul Aumădoare a fost una dintre cărţile esenţiale, tocmai pentru că avea o puritate şi o frumuseţe de basm. Totul era bun, totul era frumos, animalele erau drăgăstoase şi aveau nevoie de doctor, iar el se bucura să le ajute. Ce-ţi poţi dori mai mult, până pe la vreo zece ani, decât un refugiu într-un asemenea spaţiu?

Aventurile bunului doctor Aumădoare 

În prima parte Aumădoare îşi deschide un spital pentru animalele bolnave (prilej să apară în ţinut bufniţe, cai şi câini cu ochelari), o salvează pe maimuţa Cici din mâinile unui flaşnetar murdar şi odios până la dimensiunile unui erou negativ dickensian, şi chiar îi coase o aripioară nouă unui fluturaş. Până când vine o rândunică şi îl anunţă că toate maimuţele din Africa sunt grav bolnave, aşa că doctorul face rost de o corabie şi pleacă în Africa, împreună cu o bună parte dintre prietenii săi - crocodilul, maimuţa Cici, Carudo, Avva, Kika, Bumba şi purceluşul Groh-Groh. Numai că în loc să dea de maimuţe, echipa fantastică dă de temutul pirat Barmaleus şi cruzii săi oameni. Va scăpa de ei, cu ajutorul lui Carudo, vor vindeca maimuţele bolnave, primind ca recompensă un animal tare ciudat, un Tragempinge, un fel de antilopă cu două capete, atât de rară încât oamenii nu au văzut nicicând vreuna. Dar Barmaleus nu l-a uitat pe doctorul care l-a tras pe sfoară, şi jură că îl va prinde. Şi ca un dublu final fericit, animalele se descotorosesc şi de insuportabila Varvara. 



Ceea ce se şi întâmplă în a doua parte, când Aumădoare pleacă din nou în aventură, de această dată la rugămintea puştiului Penta, băiat de pescar, al cărui tată a fost răpit, se pare, de acelaşi Barmaleus. Pe tatăl lui Penta îl caută delfinii, îl caută vulturii, fără succes, şi abia câinele Avva îi va da de urmă. 


Asta după ce în loc de miros de pipă şi scrumbii olandeze a simţit pe rând, venind din întreaga lume, miresme şi duhori de fum, mesteacăn, zăpadă, foci, ciupercuţe de pădure, palmieri, papagali, piramide, nisip fierbinte, şi într-un târziu pe tatăl lui Penta. Pe drumul de întoarcere, însă, corabia înfricoşătorului Barmaleus îşi face din nou apariţia, şi ţin minte că, deşi eram sigur că totul se va termina cu bine, preţ de două capitole mi-a fost cumplit, cumplit de teamă că se va întâmpla ceva rău cu doctorul, sau cu Groh-Groh, pe care piraţii tare ar fi vrut să-l prefacă în şunculiţă. Fireşte, aveam vreo cinci sau şase ani, şi fireşte că totul se termină cu bine, iar Barmaleus şi piraţii săi îşi primesc pedeapsa pe care o meritau. Iar doctorul Aumădoare revine acasă, unde toate animalele sănătoase şi bolnave îl aşteaptă cu lăbuţele/aripile/restul larg deschise. Happy end, cu repetiţie. 

Recitită şi astăzi, după mai bine de două decenii, este la fel de frumoasă, nu a îmbătrânit deloc. Şi prinde la noua generaţie pe măsura aşteptărilor. 



Un fel de concluzie

PS: povestea doctorului iubitor de animale s-a reeditat nu cu mult timp în urmă la Gramar, din păcate o ediţie broşată, de mici dimensiuni, fără ilustraţiile care făceau deliciul ediţiei clasice. Frumos gest, dar insuficient pentru vechii cititori. Textul este acelaşi, dar Aumădoare trebuie să aibă dimensiuni de album de artă, copertă groasă, cartonată, ilustraţii color. Oare s-ar mai vinde astăzi Doctorul Aumădoare într-o reeditare? Ţinând cont de preţul pe care l-ar presupune o ediţie cartonată, hârtie de calitate, ilustraţii color, etc, etc, e foarte greu de spus. Humanitas a riscat cu Habarnam, primele două părţi, şi Habarnam pe lună ar trebui să apară în curând, dar nu ştiu şi cât de bine s-a vândut. Habarnam, un alt mit. 

1 Apr 2012

Breaker! Breaker! (1977)

2 comments

Regie: Don Hulette
Scenariu: Terry Chambers
Distribuţie: Chuck Norris şi alţii

Breaker! Breaker! nu este o drama existenţială despre întrebările şi abisurile unei stridii nesigure pe sexualitatea sa. Nu este nici o capodoperă a cinematografului de artă, o transpunere pe delicata peliculă de celuloid a misterelor lumii sau a tainelor demiurgice. Nici măcar o sinceră şi elegantă poveste pornografică de amor. Breaker! Breaker! este primul film american ce îl are în rolul principal pe Chuck Norris. 

La cinci ani după rolul din The Way of the Dragon şi lupta iconică din Colosseum, cu Bruce Lee, fără a mai pune la socoteală şi pisica. Ceva timp înainte de Lone Wolf McQuade (un B-movie clasic) şi seria Missing in Action. Sau Walker. Serialul fără sfârşit. 1977. Un Chuck Norris foarte tânăr, fără barbă sau măcar mustaţă, prins într-o lume 70-stă, cu pantaloni evazaţi, culori pastelate, rednecks, camioane şi multă, multă şi insuportabilă muzică country, personaje negative colorate cu Crayola şi o conspiraţie provincială. O lume dură, haotică şi exuberant de violentă, unde numai Chuck Norris poate să aducă ordinea. Şi dreptatea. Şi ce mai este necesar. Preţ de o oră jumate. 

Povestea principală, excepţie făcând camioanele, s-ar potrivi pentru orice alt B-movie. Sper să fi fost înregistrată ca brevet de invenţie, ar fi păcat să se fure. Chuck este camionagiu. Pe nume  J. D. Dawes. Sau ceva asemănător. În paralel este maestru de karate (naturalmente), câştigă în timpul liber bani din partide de skandenberg prin baruri (idee perfecţionată mai târziu de Stallone în Over the Top) şi îl anticipează pe Steven Seagal nu doar prin lipsa de expresie, dar şi prin pasiunea pentru meditaţie. Orientală. Neapărat orientală. Pe care o şi predă, eventual la seral. Chuck Norris este, prin excelenţă, un erou pozitiv. Fratele său, al cărui nume nu mai contează, la fel. Mai puţin meditaţia, karate-ul şi restul, rămâne doar carnetul de şofer de camion. Deşi nu pare să aibă peste 15 ani. Poate 16. Un fel de Pistruiatul cu mustăcioară.

Există şi un orăşel corupt, unde puştiul ajunge în locul lui Chuck, având camionul plin de ceva mărfuri. Nu contează ce. Acolo şoferii de camion sunt atraşi şi amendaţi de judele corupt al orăşelului corupt cu oameni corupţi, şi sunt nevoiţi să renunţe la mărfuri sau/şi la camioane ca să fie eliberaţi. De ce nu se duc în altă parte pentru a face o plângere, nu se ştie. Puştiul este prins, i se confiscă marfa, dispare, Chuck Norris pleacă după el. 



Ajunge în orăşelul prăfuit, cu frumoasa locală, mecanicul retardat, poliţiştii corupţi. Nimeni nu este încântat că Chuck Norris a venit în orăşel să îl caute pe frati-su. Sau ceva de gen. Fiind un film cu Chuck Norris intriga nu este cel mai important lucru. Restul este uşor de intuit. Când Chuck Norris trebuie să facă dreptate/salveze prizonieri de război/plătească facturi/salveze America/împiedice un atac terorist/lupte cu Bruce Lee/aresteze traficanţi de arme/de droguri/de benzi desenate/câştige un concurs/de karate/de golf/ia primul loc la concursul de compuneri/plece în excursie cu clasa... atunci nu poate fi oprit. Chiar dacă asta înseamnă să distrugă tot, şi decorurile erau închiriate. Mai ales când are şi aliaţi. Camioane. Cortina, happy end. 

Când te uiţi la filme cu Chuck Norris, înseamnă ca a - ai mult timp liber la dispoziţie şi b - vrei să vezi un film cu Chuck Norris, şi nu Gendy Tartakovsky. Breaker! Breaker! este o creaţie din acea zonă în care Jackie Chan îşi plasa Killer Meteors. Să nu vorbim despre asta, şi îmi pare rău pentru cei care l-au văzut. Avem nevoie de bani. Eram tânăr.  Un incident regretabil. 

Ca nivel al interpretării Chuck Norris este cel mai bun actor, la ani lumină de ceilalţi. Cel mai bun. Deşi mai are până la partiturile net superioare din Octogon sau Sidekicks. Restul sunt decupaţi cu tăieturi ezitante din catalogul de eroi pozitivi, negativi şi indiferenţi, plătiţi cu cinci dolari pentru tot filmul. Scenele de luptă sunt undeva între improvizaţie şi amuzament. S-ar putea ca cineva să fi fost plătit pentru coregrafia lor, dar ar trebui să returneze banii. Aşa ar fi corect. Fie sunt la nivelul încăierării dintre doi beţivi care se împing în faţa birtului local, fie Chuck Norris este împiedicat să evolueze de blugii evazaţi, totuşi nemilos de strâmţi. Adversarii sunt mereu impresionaţi dinainte de primul pumn, în definitiv se luptă cu Chuck Norris. Abia marea finală reuşeşte să recupereze din speranţe, mai ales că acolo eroul este deja grav rănit, dar nu suficient. Sângerează, a fost fusilat, dar este şi acum imposibil de învins.  

Şi totuşi Breaker! Breaker! a avut farmecul său. Ca să nu accept că am pierdut o oră şi ceva. La asta au contribuit farmecul antropologic al lumii anilor 70 din imaginarul cinematografic american, cantitatea de alcool de care am avut nevoie pentru a rezista până la final, Chuck Norris tânăr. Un B-movie imposibil de văzut integral în stare perfect lucidă. 



Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...